Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]


Ancheta Cafenelei

(urmare din pagina 3)

...un desant cu atribute rãzvrãtitoare, dar si un ultim puseu al realismului comunist, în care se zãresc bine umbrele sutamiistilor sovietici de altãdatã. În profund consens cu tezele ideologiei comuniste, optzecismul se pozitioneazã teoretic la antipodul esteticii de sus, care este întotdeauna deschisã trãirilor înalte, solemne, proprii mai degrabã regiunii sublimului, realitãtii divine. Cum se regãseste într-un spatiu fãrã nici un Dumnezeu, rãmâne sã vedem dacã factorul ordinii universale nu este pentru optzecisti mai aproape de mlastinã, deci de aspiratiile comunismului. Întrucât reflectã o invazie regeneratoare a concretului, a stilului bulevardier, a vietii directe, în care valorile înalte sunt desolemnizate, dupã regulile dobrogeanogherismului materialist. În filozofie, acest proiect estetic preconizeazã recursul la realitate ca examinator suprem. Dar întelege prin conceptul realitãtii numai lumea obiectelor de care se izbesc simturile, ca mustãtile cãrãbusului. Si doar manifestãrile timpului convertit în istoria prezentului unidirectional. Deci la antipodul realitãtilor kantiene, care sunt întotdeauna transcendentale si imanente. Instaurând suprematia limbajului stradal, cu întregul sãu cortegiu de forme lexicale, proiectele de acest fel au chiar un destin paradoxal: trãiesc într-o lume virtualã, sub dictatura computerului, însã nu pot spune niciodatã nimic despre asemenea realitãti substantiale, necontondente. Spunând toate acestea - vai mie! - mã tem cã nu voi primi bilet de intrare la comemorãrile optzeciste. Dar asta, trebuie sã recunosc, nu-mi creeazã nici un fel de disconfort. Pe când nelinisti mi-ar produce doar invitatia la propria mea comemorare.
2. Sã înteleg cã optzecismul are aceste douã trufii referentiale: sã fie opozabil, pe de o parte, tuturor celorlalte generatii, deci inclusiv generatiei lui Iisus. Si, pe de altã parte, sã nu fie socotit de fapt o generatie, ci doar un concept? Despre asa ceva un predecesor omiesaptesutist, care nu era, deci, optzecist, ar spune cã are mai degrabã forma strutocãmilei. Iar alt predecesor, cu apucãturi cam pasoptiste în tineretele lui, sugera cã l-am putea socoti între paginile de abecedar ale cumplitului mestesug de tâmpenie. Ca sã întelegem rostul programului în viata unui scriitor (sau a unei generatii) ar trebui sã admitem cã scriitorul în cauzã sau generatia sunt factori de programat si cã pot fi, deci, consecinte ale unui proiect programatic, deci cã ar putea fi programati într-un fel explicit. Dar asta induce o multime de încurcãturi. Lãmurirea lor mã duce la obligatia sã constat cã programãrile de acest fel nu le poate face, deci, decât cineva, altcineva: un subiect programator dat dracului. Si anume chiar înainte de, în conditiunile unui apriorism sine die. Or nu am cunostintã de autori care sã admitã cã scriitorii ar putea fi programati, altfel decât pe temeiul acelui determinism materialist de care unora dintre noi ne-au strepezit dintii la scoala primarã. Pe-atunci, în acele vremi de tristã faimã, mi-aduc aminte cã se aflau în mare vogã la un moment dat manifestele poetice. Toti tinerii poeti tineau sã rupã gura târgului cu asemenea profesiuni de credintã imberbe. În ele spuneau sententios ce este Poezia, ce este Verbul, ce este Poetul. Am constatat cã la bãtrânete, în antologiile definitive, toti au omis aceste manifeste, ca pe niste întâmplãri de mare rusine. De aceea mi-am format impresia cã programul unui poet, pe cât existã, trebuie tãinuit cu sfialã, cum tãinuim si sistemul limfatic: departe de privirile profanatoare, dacã nu chiar ca pe o floare-de-nu-mã-uita strivitã între paginile cãrtii de rugãciuni. Altfel, realitatea bezmeticã tinde sã ne ataseze, ca proiecte, în tot felul de jocuri perverse si sã ne valorizeze, pe urmã, în dobândirea de foloase nemeritate. Pentru ea. Ne aflãm, prin urmare, în situatia întâmplãrii cu ceasornicul cardiac, despre care stim bine cã e mai cuminte sã-l lãsãm în plata Domnului în temnita lui, sã batã cum i-i rostul, decât sã-l scoatem la soare si sã provocãm cu el, asezându-l pe masa de bucãtãrie, toate lingurile, farfuriile si cutitele bine ascutite. Si toti câinii hãmesiti.
3. Optzecismul a livrat literaturii române un pachet de paradoxuri consistent. Iatã câteva. El proclamã vocatia experimentalã a literaturii si aventura sinelui în cãutare de sine, dar instituie resurectia spiritului de haitã, în care experimentul este drastic limitat si solitudinea dezavuatã. Îsi arogã demolarea sistemului cultural comunist, dar cultivã o complicitate aproape strigãtoare la cer cu bateria lui de concepte estetice, prin asmutirea cotidianistã în viata concretã, prin triumful formelor orale, prin desolemnizarea discursului liric. Optzecismul proclamã autoritatea valorilor moderniste, dar tinde spre reflectarea vietii dupã normele realismului balzacian, în care viata trebuie înfãtisatã „cu...

(continuare în pagina 5)