Lector
Magda GRIGORE
Vasile Dan
(Privind spre lume printr-un text apocrif)
Încã o provocare a lui Vasile Dan, volumul apãrut la Editura MIRADOR, 2003, intitulat Carte vie (coperta si ilustratiile apartin lui VIOREL SIMULOV), s-a putut „materializa” gratie unui alt suflet deschis si rafinat: poetul Bõszõrményi Zoltan.
Punctul de plecare al cãrtii se aflã în eul ireductibil, tulburat si animat de dorinta de cunoastere a lumii prin care trece bântuit de subiecte, hãituit de întrebãri, mistuit de nelinisti. În poemele selectate aici, autorul adunã si decanteazã emotii lirice noi. Coerenta cu volumele anterioare, în special Pielea poetului, Editura Mirador, 2000, se face prin omogenitatea si luminozitatea discursului poetic sensibil care creeazã o atmosferã de spectacol neepuizabil în prestatia unor valori profunde.
Este frapantã si distinctã în poezia lui Vasile Dan aceastã alchimie a realului: „un animal care plânge,/iar lacrimile îi îngheatã repede,/împrãstiindu-se peste tot,/pe frunze uscate,/în iarba rosie, arsã/de frig,//o pasãre fãrã penet,/goalã puscã precum inima unei femei/pe care încã nu îndrãznesti/sã o atingi,//o muzicã de dinaintea/muzicii,/când se amestecã totul,/iar apa din aer/în mici cercuri se sparge/linistea de dinaintea tipãtului/noului nãscut” (Un animal care plânge).
Imaginatia poetului se aprinde în fata verbelor a vorbi, a scrie, a plânge, a citi, a tipa, precum si în fata presimtirilor, a „cocosilor lui Brâncusi”, a anului nou si a trupului vechi, a unui cap de înger cãzând. Seara, „satul scufundat”, cartea (sfântã), „biblioteca devastatã”, clipa de dinainte, un descântec, dialogul, feed-back-ul, elegia, jurnalul intim, muntele la Cobilita, ochiul orb, cântecul, a doua viatã a autorului, peregrinul, o baladã, creionul, dimineata, nordul - iatã universul spre care priveste Vasile Dan, ca printr-un ochean, folosindu-se (inspirat) de un text apocrif pus în slujba propriului volum, cãruia îi era necesar, ca o cheie magicã:
„Carte vie/Suflã vântul/te rãsfoieste” (text apocrif).
Autorul promoveazã o poezie de prim-planuri metamorfozate în experiente subiective a cãror densitate constituie un veritabil adãpost pentru fiinta poetului, fragilã, în fond.
În aceastã carte Vasile Dan se individualizeazã, suferinta (întunecatã) si bucuria (luminoasã) devin mãrturisiri ale aceluiasi cântec ontologic, autorul detasându-se de ele în egalã mãsurã, fapt ce imprimã poeziei sale o autocenzurã a extremelor, un echilibru rece si cu atât mai lucid, usor elegiac, în felul lui Trakl („cu moartea nu te întâlnesti de douã ori nici/în acelasi râu nu te scalzi de douã ori nici/la aceeasi masã/nu te asezi cu aceiasi meseni/si nu fiindcã mereu unul lipseste/iar cel care îi ia locul si îi poartã numele/si-i seamãnã întru totul/esti tu//coboram într-o zi strada sau o urcam nu mai stiu/înaintea mea în orice caz/un bulgãre alb/înger de ghips/-era vineri 13 noiembrie anno domini 2002 - pentru o clipã m-am vãzut fericit înconjurat/de toti ceilalti pânã atunci nevãzuti/si imponderabili” (Cap de înger de ghips cãzând chiar în fata mea).
Secventele poetice beneficiazã de simetrii lãuntrice poate preexistente în intentionalitatea determinatã de optiunea poetului pentru motivele lirice alese. Ele îi fac lectorului dovada vocatiei combinãrii nuantelor într-o generoasã ambiantã de armonii sonore si vizuale („cum rontãie noapte de noapte cartea sfântã./i se albesc si mai tare dintii, un fierãstrãu fosforescent/în întuneric.//în cartea sfântã însã adevãrul se ascunde adânc./o, cititor hãmesit într-o limbã strãinã.//o luminitã în podul palmei/numai cât un vârf de ac/pe care sã o duci la ochi.//o frunzã cu nervurile arse,/crãpate de arsitã/gata, gata sã se spulbere în vârful degetelor tale boante.//sau un penet în levitatie, pierdut definitiv/mult mai usor decât aerul./cum sunt hainele la mal ale unui copil/ce tocmai se scaldã” (Carte de citire).
Nici detaliile nu lipsesc liricii lui Vasile Dan: vizibile înclinãri spre disecarea imaginilor si întelesurilor adiacente: „s-a topit sarea zilei în ochi/praful noptii cenusa literelor/pe hârtie/abia de îti tii respiratia peste ele/precum un cititor ingenuu analfabet/zgârii cu degetele moi, ca într-o apã/încremenitã, în chipul tãu. s-a înecat doar cu o clipã înainte./apa are pielea atât de subtire ca pentru palmipede/cã alte lumini irizeazã./resturi vegetale arzând rece./dimineata la marginea unui cãtun pãrãsit.//sã cânte mutul. sã vorbeascã tãcerea. umbra/sã se întrupeze./în ea se scurge cerneala neagrã/câte poeme închise acolo etans?/cine-a strigat odatã si nimeni dar nimeni/n-a auzit? n-a tradus nimeni./este si ea tot o umbrã./o cernealã simpaticã./moartea.//ascultându-mã. ascultã-mã cu tine vorbesc./îti împrumut urechea mea dreaptã./buzele mele pecetluite ti le dau./pleoapele mele întredeschise./degetul. iau degetul de pe buze” (a vorbi. chiar clipa de dinainte).
(continuare în pagina 14)
