Lector
Paul ARETZU
Un hinterland existential
Un volum de sonete, de dimensiuni reduse, cu un nume provocator, Hinterland (Editura Aula, Brasov, 2003), publicã Alexandru Musina. Poezia cu formã fixã, restrictivã, sfideazã, ca o ironie indirectã, diversitatea imaginativã nelimitatã a poemelor, existentiale, alegorice, licentioase, moraliste, anecdotice, unite însã prin ideea de anamorfoze ale realului. Dar apartine atitudinii ludice a poetului postmodernist conceptul de libertate în constrângere. De altfel, cartea este scrisã sub aceastã viziune.
Pentru poet, care discrediteazã total realul, socotindu-l absurd (omul lui Musina, care exclude divinul din gândirea sa, are o umanitate jalnicã, tragicã), solutia de supravietuire este fie existenta apaticã, desfãsuratã într-un tinut mediocru, de tipul Limbului dantesc, fie transcenderea în lumea feericã a marionetelor sau a desenelor animate, fie starea de somnolentã, fie întoarcerea în copilãrie sau dispersarea amorfã în naturã.
În Limb, primul cerc al Infernului în care se aflã sufletele copiilor morti nebotezati si cele ale oamenilor virtuosi care au trãit înainte de Hristos, singura pedeapsã este imposibilitatea de a-l contempla pe Dumnezeu. Limbul, poiana cea seninã, e hinterlandul Infernului, loc stabil între bine si rãu, între înãuntru si în afarã. În el, sufletele nu au suferinte, fiind atinse de o senilitate ocultã, „o Mînã/Cu grijã sterge urmele de Gînd si Sentiment”.
Printr-o deconstructie de imagine, faimosul Limb este minimalizat de poet pânã la nivelul de butaforie, de tablou spectral. Realul e mutat în a-realul spectacolului: „Sub cerul tapetat cu nori. În Limb./Unde, se spune, Apele-or sã mã refacã./Viatã-somn. Viatã. Nu stiu dacã/Cu alta - care? - vreodatã am s-o schimb.//Placentã, aerul ce mã îmbracã./În Parcul de Carton îmi plimb,/Printre Copiii-Hologramã scosi la joacã,/Proiectia de carne si de nimb” (Limbo). Lustratia botezului - Apele - care-i amnistiazã omului pãcatele, sau apele amnezice ale fluviului Lethe, îl rup pe poet de esenta sa de fiintã imperfectã, proiectându-l într-o pasivitate oniricã, într-o „viatã-somn” a cãrei naturã este visarea.
Sub Limbul cathartic se aflã însã Malebolge, echivalentul realitãtii, din care rãzbate tumultul suferintelor neînchipuite, loc cãruia poetul doreste sã i se sustragã.
Pe lângã acest apragmatism nirvanic, existã si alte mijloace de eschivare din fata realului provocator de anxietate si de moarte. Forme moderne de idolatrie, paradisul vizualului, oferta poleitã, facilã a publicitãtii, dau solutia cea mai comodã de existentã neparticipativã, hedonismul dulce al indolentei cu aspect inteligent: „Sã zîmbim pentru urmãtorul Afis:/Streangul transparent, petrecut dupã gît,/Ne tine oricum cu ochii tot timpul deschisi” (P.C. Paradise). Frumusetea venusiacã poate conduce si ea în Câmpiile Elisee, unde clima este blândã, iar omul, scãpat de grijile realului, se poate transfigura prin scris, dând nastere eului fictiv, tintit de poet: „Scriind, uitãm ce-am vrut sã spunem, adormim/Înfãsurati în Pielea-Univers…/Apoi se naste Celãlalt, în care//Semnul îl cãutãm cu-nfrigurare:/Cã nu murim de tot, cînd Elohim/Cu mîna Sa fruntea ne va fi sters” (O întrebare). Trãirea activã este funestã pentru poet, care gãseste solutia somnului, a imaginarului, a fictiunii, a evadãrii, a simulacrului creând o metafizicã poeticã densã ce strãbate volumul.
Tentatia depersonalizãrii totale este atât de mare încât poetul îsi doreste sã devinã o plãsmuire fictivã, în tinutul utopic al desenelor animate: „Mã voi muta cîndva în Tara Animatã…/Voi fi, pe rînd, Fred, Barney, Homer,...
(continuare în pagina 12)
