Lector
Marian BARBU
Locuitor al propriei sale patrii - Stefan Dumitru Afrimescu
În 1924, Saint-John Perse îsi publicã volumele L’amitié du Prince si Anabase. Poetul Antilelor se detaseazã de unanimism si suprarealism, preferând o poeticã simbolistã, de sorginte mallarmeanã.
Distantele sunt însã esentiale. Saint-John Perse doreste sã scrie un poem enorm, „ca o singurã si infinitã frazã, fãrã cenzurã, niciodatã inteligibilã”, o carte sacrã, un analogon al universului, o sintezã absolutã.
Acestui scop îi consacrã puterile latente ale unui lexic enciclopedic. Opera sa este desfãsurarea unei epopei grandioase care se deschide cãtre toate vârstele omenirii: Exil (1942), Poeme a l’étrangere (1943), Pluies (1943), Neiges (1944), Vents (1946), Amers (1957), Cronique (1960) sunt momente ale unei oficieri unice, solemne. Oficiant este Poetul, Print si Sacerdot. Viziunea integralã pe care o produce despre Lume prin Limbaj îi legitimeazã conditia sa profeticã, omniscientã.
Mallarmé observa în vorbirea comunã izolarea cuvintelor în cantitãti discrete, spre deosebire de poezie, care accentueazã tendintele lor de structurare continuã (flux poetic). Versul devine un cuvânt total si necunoscut în limbã, scrisul un rit grafic, iar poetul o disparitie elocutorie în spatele cuvintelor.
Saint-John Perse umanizeazã aceastã artã totalã, vãzutã numai ca expansiune a literei în spatiul sacru al cãrtii. În Eloges (1911) avem în Saint-John Perse un poet pindaric cu accente biblice, solar si exotic, evocativ. Dupã douãzeci de ani avem poetul „interesat de unitatea fluxului si refluxului istoriei, refãcutã magic în unitatea scandatã a versetelor poetice” (v. Stefan Augustin Doinas - Dialectica liricii moderne).
Obsesia unui poem nelimitat se obiectiveazã cu un retorism cãruia i s-a subliniat ermetismul si i s-au eludat dramatismul, tensiunile interioare antropomorfe.
La Mallarmé se întemeiazã o esteticã a notiunilor pure, a ideilor (platonism) si o religie a muzicalitãtii reci, un limbaj construit exclusiv pe categorii negative.
La Saint-John Perse Limbajul îsi asumã Lumea si chiar devine Lumea pe care o exprimã fãrã sã o disloce antologic. Actul poetic este un act sacerdotal al repetatelor ei întemeieri. Poetul e un privilegiat aflat în intimitatea unui Logos supraindividual si atemporal, înteles ontic, ca existentã si coexistentã a elementelor, solidar cosmic cu marile sale cicluri. Euforia în fata evanescentei universale nu suspendã permanenta ciocnire a unor colosale forte obscure cãrora li se dedicã monumentalul oratoriu, dramatic prin dinamismul viziunii si prezenta omului în chiar miezul acestor metamorfoze.
În poezia noastrã modernã cel mai apropiat poet de acest spirit însumator este Mircea Ciobanu (Patimile, Etica, Cele ce sunt).
Cu toate diferentele constatate, existã un consens exegetic asupra caracterului de cântec neîntrerupt al poeziei sale, mai insistent argumentat de Dumitru Micu (v. Limbaje moderne în poezia româneascã de azi). Acesta îi determinã tonalitatea neutrã, dezindividualizatã a elocutiei poetice (caracterul elementar), cu rezonante psaltice si inflexii de elegie, aplecatã în schimb spre vocabularul esential.
Saint-John Perse apeleazã la un vocabular extins, complex si savant, eruditia în sensul unui enciclopedism poetic sugerând amploarea si somptuozitatea eternului spectacol mundan.
Apropieri mai prudente de autorul cantos-urilor s-au fãcut cu Cezar Baltag. Nici Victoria Ana Tãusan nu este strãinã...
(continuare în pagina 9)
