Poesis
Gheorghe MIRA
Decor
Îmi agãt întunericul la geam,
îl stropesc cu niste stele,
înfig câtiva copaci goi,
de-a lungul drumului,
si gata decorul pentru un poem
de scris în miez de noapte.
Apoi încerc sã-mi mut verbele
la subsolul copacilor,
mai aproape de sângele pãmântului.
Totusi, deseori,
câte un vânt (extratextual)
îmi doboarã instantaneu jucãriile
si, atunci, întunericul din geam
(„si celelalte contrarii”)
capãtã o înfãtisare tridimensionalã,
mi se face teamã sã mai ies
de fricã sã nu dau în groapa noptii.
Mã rog vouã:
nu-mi stricati durerea din asfintit,
lãsati-mi mãcar soarele hemoragic
sã-mi lingã visele nou-nãscute.
Dor de Bacovia
Mi se fãcuse dor de Bacovia,
asa cã am improvizat, în grabã,
o ploaie de plumb
care sã ducã noroaiele gãlbui,
pe lângã zidurile spitalelor
si ale abatoarelor, pânã în cimitir.
„Noaptea ti se stinge între pleoape,
cu un miros de toamnã înghetatã,
tu cel de ieri ai murit
si nu existã înviere pentru pãcãtosi,
nici bocitoare pentru chipurile pierdute
la fiece secundã.”
Am rãmas în mijlocul meu
ca osia unei roti putrezite
ce se imagineazã alergând
peste pãmânturile aburinde.
2 APRILIE
„(…) Oi nobile intelletto
oggi fa l’anno che nel ciel salisti”
(Dante)
Înfloresc pomii -
mi-e fricã de primãvara lor,
de clopotele de vecernie,
de salamandrele gestante
ascunse sub pietre.
Mormintele mirosind a tãmâie
îsi revarsã peste iarbã
bulgãrii maronii,
în care strigãtul si lacrima zac laolaltã.
„Sã-i lãsãm sã doarmã -
îmi spunea îngerul de serviciu -
pe cei ce astãzi nu mai sunt,
sã-i lãsãm sã plângã din noi
lacrimile pe care nu le-am putut plânge.
Cu ei, mai cald ne este cerul
ce sãrutã tãrâna
din care cântecul curge
si se îmbibã în aer…”
Înfloresc pomii…
Piatrã
Tristã soartã pentru pietre
sã zacã în lumea bidimensionalã
a foilor pe care le umplu febril.
Îmi amintesc jocurile copilãriei,
în care piatra stãtea totdeauna
la loc de frunte:
piatra gãlbuie, nisipoasã,
bunã de cioplit împãrati din ea,
piatra rosiaticã, finã,
pe care prietenul meu o numea
„momâia din fundul pãmântului”,
piatra albastrã a cãrei duritate
ne inspira un respect profund.
Spânzuratã la marginea santului,
în funia verde a ierbii,
îsi plânge durerea
de nisip nenãscut
doar în visele copiilor.
