Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]


Prozã

Vavila POPOVICI

Nicolae
Fragment din romanul ALBUMUL CU FOTOGRAFII

„Tu nu-ntelegi cã sentimentul unei
pietre o smulge si o zboarã si-o atârnã
si-o pluteste?”
Nichita Stãnescu

Descoperim în sat un om minunat. Se numea Nicolae. Ne-a fost recomandat de prietenii nostri ca fiind harnic, robust si om de toatã isprava. Se misca încet, dar sigur. Toate miscãrile lui erau calculate, sigure si puternice. Gândeam cã si acest om ar merita sã fie rãsplãtit pentru curajul sãu, pentru forta sa asa cum Hercule - eroul romanilor - dupã moarte a fost primit de Hera în lãcasul zeilor si fãcut nemuritor... Cât bine ne-a fãcut nouã acest om, si nu numai nouã, ci întregului sat! Si trãia, bietul de el, atât de modest, cãci se nãscuse din pãrinti sãraci si acum avea o familie greu de întretinut.
Ars de soarele zilelor de lucru, cu ochi albastri si pãr cârliontat, Nicu era un om cãruia uneori îi plãcea sã filozofeze în timp ce muncea; vorba îi era rarã, urmas fiind al emigrantilor transilvãneni veniti pe aceste meleaguri. Avea umor, sesiza rapid slãbiciunile oamenilor. Era puternic si istet. Foarte curând ne-am împrietenit. Nicu ne ajuta la toate si punea mult suflet; suferea dacã aveam greutãti si ne scotea din orice impas.
Ne construiam casa. În acel moment aveam nevoie de bolovani. Obtinusem o aprobare de la Primãrie pentru a-i scoate din râu. Mergeam amândoi de-a lungul malului râului Vâlsan, în amonte, sã cãutãm un loc de unde puteam scoate piatrã bunã. De câteva luni îl rugasem sã facã aceastã treabã, dar el ne amâna, întrucât ploua mereu si râul era tulbure. „Când s-o limpezi apa!”, ne spunea.
Era luna iunie. Sfârsit de iunie. Frig. Mai sus, pe muntele Ghitu, ninsese toatã noaptea. Muntii nu se mai vedeau. Totul era învãluit într-o mantie alburie, sfâsiatã si îngrãmãditã pe alocuri. Mai aproape de noi desluseam pãdurea cu brazii ei crescuti la înãltimi mai joase. Apoi, negura începea sã se plimbe, acoperind si descoperind copacii cu vãluri albe cu forme diferite; în cele din urmã, spirale albe se ridicau spre cer, dezgolind copacii si lãsându-i la locul lor.
În sat picura mãrunt si noi treceam cu cizmele prin apã. „Aici, ba nu aici, mai încolo!” În sfârsit am fixat locul. Din acel moment mi-am dat seama cã nu-l puteam ajuta. M-am instalat pe o piatrã mare, în mijlocul apei, si apa, cuminte, curgea ocolind piatra. Pe fundul râului, pietrele mãrunte alergau gonite de curentul de apã. Nicu coborî barosul si târnãcopul de pe umãr si intrã în apã. Puse ochii pe un bolovan imens si începu sã-l loveascã. La fiecare întâlnire a fierului cu piatra, închideam ochii automat si lovitura rãspundea undeva în inima mea. Dupã câteva lovituri, timp în care iesea un praf de parcã ar fi iesit sufletul pietrei, aceasta se sfãrâma, se desprindea în felii, dupã cum o formase timpul. Priveam cu uimire forta omului, în fata cãreia si pietrele îngenuncheazã. Câti ani le-au trebuit sã devinã bolovani, iar omului nu-i pasã de viata lor, îi rãneste, îi sfãrâmã fãrã pic de regret! L-am rugat si l-am întrebat mai în glumã, mai în serios: „Nicule, mai încet! Nu crezi cã le doare?” Si Nicu, râzând cu poftã, mi-a rãspuns: „Doar e piatrã, doamnã, cum dracu s-o doarã?!” Mi-am luat capul în palme, mi-am astupat urechile pentru câteva momente, nestiind dacã trebuie sã mã simt vinovatã pentru distrugerea pietrei sau sã fiu multumitã cã o ajut. Pânã acum dormise linistitã, uitatã de lume în apa râului si dintrodatã devine utilã, prinde viatã în constructie...
Da, forta acelui om mã uimea! La fiecare izbiturã scotea câte un sunet din piept, asemenea unui animal care trage din greu... Dar Nicu avea antrenament, avea o fortã inepuizabilã, care venea de undeva dinãuntrul lui. Si câte nu stia Nicu sã facã! La orice treabã era pus, parcã avea scheme în cap; actiona corect, precis.
Stia cã nu-l pot ajuta. M-a privit de la distantã, m-a vãzut tãcând si mi-a respectat tãcerea. S-a dus singur, înfruntând valurile reci ale apei, s-a depãrtat de mine, în cãutarea unui alt bolovan (numai el cunostea anatomia pietrei), iar eu, stiind cã nu mã aude nimeni, acompaniatã de valurile mici si repezi ale apei de munte, recitam, cu glas tare, din lirica norvegianã:
Învatã de la apã sã ai statornic drum,
Învatã de la flãcãri cã toate-s numai scrum,
Învatã de la umbrã sã taci si sã veghezi,
Învatã de la stâncã cum neclintit sã crezi,
Învatã de la soare cum trebuie s-apui,
Învatã de la pietre cât trebuie sã spui...
Într-o orã norii s-au împrãstiat si soarele si-a fãcut aparitia. Ceata s-a ridicat de pe munti si se vedea vârful muntelui Ghitu, plin de zãpadã. Mi-era frig. Pãrãsisem de mult locul si mã plimbam de-alungul malului, încercând sã-mi dau seama dacã ne ajung pietrele. Priveam din când în când lovitura barosului si gândeam: pânã si piatra se frânge dacã stii sã-i nimeresti punctele slabe!
La un moment dat am simtit o ametealã. O clipã mi s-a pãrut cã râul dispare, cã nu-l mai aud. O, Doamne, mi-am zis, cum se poate muri într-o clipã! Eram nemâncatã, înfriguratã! Mi-am revenit curând. Auzeam din nou Vâlsanul, îi vedeam apa limpede, valurile mici si repezi; totul era nemurire...
M-am aplecat si m-am privit în oglinda apei; îmi unduia chipul, se juca cu el... Acestei ape, gândeam, nu i s-a putut împotrivi nimic, de acolo de unde a venit... Cu câtã usurintã a luat pietrele în brate! Poate din dragoste! Hm, ce frumos: apa iubind pietrele pânã la nemurire!