Freud, libidoul si literatura
Lui Emil Brumaru
Mariana SENILÃ-VASILIU
Decembrie ’89 a schimbat cursul vietii românilor. Prea brusc si prea radical, lucru pentru care societatea româneascã nu era pregãtitã în nici un fel. Tinutã 44 de ani sub obrocul ideologic comunist si trecutã instantaneu la capitalism, ea a suferit un soc puternic. Pretul plãtit pentru des-frânare a fost si este încã imens: pierderea dreptei mãsuri în toate cele. În economie, libertatea a fost înteleasã ca voie la hotie, prãdãluialã si jaf; nu mai stiu care scriitor zicea cã acela care se îmbogãteste într-o jumãtate de an e bun de puscãrie, dar si cã atunci când furi putin înfunzi puscãria, pe când dacã furi mult se discutã cu tine. Politica a devenit exercitiu de... mandibulã; adevãrul a fost coplesit de o oratorie hidoasã în exprimare - biata limbã românã, la ce torturi a fost supusã în ultimii saizeci de ani - si goalã în fond - de 14 ani ne hrãnim cu vorbe goale! Morala? Dar cine se mai poticneste de un astfel de fleac? Biserica? Preotii mãnâncã si ei o pâine din nunti, botezuri, înmormântãri si parastase, rãmâne sã ne descurcãm pe cont propriu cu bunul Dumnezeu si teribila Judecatã de Apoi. Cultura? Ei da, ea a fost marea sperantã, câstigul cel mare la care am visat.
Dupã ce a stat aproape cincizeci de ani cu cãlusul în gurã, asteptam de la literaturã sã rosteascã adevãrul. În loc de asta, cu câteva exceptii, restul e tot tãcere. Speram în mult fãgãduita literaturã de sertar, însã sertarele erau goale. Locul scriitorilor adevãrati de pe rafturile librãriilor a rãmas cvasipustiu, în timp ce pe tejghele a înflorit maculatura. În locul vocilor respectate si ferme pe care le asteptam, au dat gãlãgios nãvalã veleitarii si grafomanii - cine are bani si un calculator poate sã publice orice tâmpenie si pas de-l mai urneste pe nãtâng la locul lui: a scris un articol? E gazetar! A tipãrit o carte? E scriitor! Exasperatã de avalansa nulitãtilor în câmpul literar, zic invers decât Heliade Rãdulescu: Nu mai scrieti, bãieti, nu mai scrieti!
Însã rãul cel mare în literatura actualã, în fond viitura aceasta grafomanã va fi mãturatã la un moment dat, vine din desteptãciune, lipsã de idei, din grava stricare a limbajului si din coborârea lui în zone în care nici mãcar neutrele si impartialele dictionare nu îndrãznesc sã se scufunde. Banalul, hidosul, urâtul sunt ridicate la rangul de categorie esteticã în arta actualã. De ce n-ar face-o atunci si literatura? Si a fãcut-o, „din bube, mucigaiuri si noroi”, vorba lui Arghezi. Adicã din sublimbaj, grosolãnie si banalitate, plictis si niscaiva trucuri scriitoricesti si gata volumul. Mai trist încã, gata si premiul! Numai cã întrebarea ce-ti vine firesc pe buze este aceasta: oare cu ce e literatul superior celor cu care are în comun un limbaj ce se învatã pe dungã de sant?
Oare cu ce e limba lui deasupra limbii siluite la mahala?; cu ce este superioarã limbajului îmbãlosat al fantelui si târfei cu care se tãvãleste în pat, dar celui al revistelor deocheate? Sã fie libertatea literarã sinonimã cu limbajul licentios? Asa cum presa, în multe cazuri, în loc sã fie cu adevãrat liberã, a devenit doar slobodã, tot asa si o...
(continuare în pagina 2)
