(urmare din pagina 1)
...anumitã literaturã, în numele aceleiasi libertãti, a devenit… libertinã.
Nãzdrãvan si inventiv, într-o bunã zi, Picasso a descoperit o nouã sursã materialã pentru arta sa: pubela. Ce trist însã: cei care l-au copiat n-au mai avut capacitatea sa imaginativã si s-au multumit doar cu scotocitul lãzilor de gunoi, fãrã a mai face artã. Proportiile fiind pãstrate (si din nevoi de rimã), scriitorii actuali au descoperit nu pubela, ci favela.
Speranta mea este ca, asa cum s-au petrecut lucrurile si cu alte ocazii, chestiunea coborârii în sublimbaj sã fie doar un teribilism, doar o chestiune de modã, de acnee juvenil-literarã postrevolutionarã, altminteri foarte coloratul limbaj scriitoricesc face sã roseascã de invidie uneori pânã si prostituatele.
Liberalizarea vânzãrii prezervativelor, a anticonceptionalelor si a bulinei albastre de „putut” masculine, minimizarea obiectelor vestimentare feminine pânã la dimensiunile miticei frunze de vitã-de-vie, toate acestea au mers cot la cot cu sexualizarea limbajului. „Jumãtatea porc” de care vorbea Platon, prin hipertrofie, pare sã sufoce jumãtatea cealaltã a fiintei umane, cea croitã dupã chipul si asemãnarea Demiurgului. Sã fi ajuns oare literatura slugã proastã jumãtãtii noastre „porc”?
Literatura româneascã actualã, o parte a ei, cea teribilistã, e în perioada cinismului erotico-lingvistic, a voyeurismului si fantasmelor, a obsesiilor care nu se mai justificã, cel putin nu din punct de vedere literar. Ce-i încã si mai trist este faptul cã mare parte dintre cei care practicã soiul ãsta de limbaj n-au nici erectie în idei si nici orgasm în scris, trãindu-si fanteziile erotice în transa verbelor incoerente. Pubertatea literarã a unora ar justifica polutiile verbale, însã sã fi sãrit de maturitate si sã continui sã te masturbezi public în scris mi se pare si deocheat, si lipsit de demnitate, si fãrã sens. Ceva nu-i în regulã în cazul acesta nici cu scrisul si nici cu sãnãtatea. Între scrisul aseptic practicat în literatura celor 44 de ani de comunism, literatura microfobã a acelor ani, platonismul sentimental cu care se croiau poezia „înãltãtoare” si proza lesinatã de atunci si literatura de favelã a rãmas un teren vast în care e destul loc si pentru adevãr si stil literar. Atâta doar cã acolo nu se poate cultiva chiar orice, oricum si de oricine. Acolo se cer subtilitate în idei, fortã în scris si tinutã în stil.
Expansiunea limbajului literar necontrolatã de justa mãsurã si bunul-simt seamãnã cu vomitarea pe o pânzã de picturã. Mai existã si sugestia, mai sunt si perifrazele si chiar eufemismele care pot înlocui violentele de limbaj. Termenul „macho” în numele cãruia este folosit sublimbajul - chestiune de fortã, de duritate, de autentic! - este gresit înteles. „Macho” e un tip calm, care stie când sã-si dea drumul instinctelor si când sã le punã frâu, care e si dur, dar si tandru, care mai mult fãptuieste decât vorbeste. El nu confundã femeia cu sexul si nici dragostea cu acela. La noi însã, bâiguiala erotomanã si sublimbajul au început sã tinã loc prima de dragoste, iar al doilea de stil literar.
Courbet, tip de o vitalitate iesitã din comun si lipsit de ipocrizii, a pictat la comanda unui pasã turc douã tablouri: „Amorul (lesbian) interzis” si „Originea lumii”. Dar în timp ce tabloul care înfãtiseazã momentul erotic „dupã” este plin de delicatete si admirabil pictat, „Originea lumii”, care înfãtiseazã fãrã nici un fel de echivoc ori perdea un sex feminin, nu-i decât o imagine originalã prin efectul socant si nicidecum socantã prin originalitate. Interesant este însã faptul cã tocmai aceastã imagine a „Originii lumii” a fost publicatã pe pagina întâi a „României libere” - varianta postdecembristã - într-unul din primele sale numere. Am încercat sã fac o analizã în manierã freudianã a motivului alegerii tocmai acestei imagini si nu a alteia. Este exhibarea sexului o expresie a libertãtii datã fiind oprimarea sexualã la care a fost supusã populatia României dupã sinistrul decret din 1967 care interzicea avortul? Sau este expresia libertãtii dupã „sintagma” „Ia mai dã-i în ’zda mã-sii?” În ambele cazuri este evident cã notiunea de sex le amintea românilor de libertate. Ceea ce nu e cazul în literaturã, unde sexul si limbajul care-l defineste si-au pãstrat doar simbolistica limitat eroticã. Dupã ce face o descriere cât se poate de exactã a bijuteriei „roze et noir”, cum ar fi zis Baudelaire, descriere tot atât de precisã anatomic precum „Originea lumii” a lui Courbet, entuziasmat si de descoperirea unei „casse-noisette”, un scriitor contemporan conchide brutal: „Atunci am înteles ce înseamnã o p...ã adevãratã” (semnele de suspensie îmi apartin, totusi...). Întreb însã si eu nitel ipocritã: nu e cumva pleonasticã descrierea cu concluzia?
Pe vremea superbelor decolteuri, îndrãznelile de limbaj erau taxate de... „decoltate”. Azi, când scriitorul îi ridicã în mod grosolan femeii fustele si îi desface lubric picioarele folosind violente de limbaj, ce nume ar trebui sã poarte felul acesta de exprimare? Dupã opinia mea, literatura serveste la cu totul altceva decât la a face din cititor un partener voyeurist la fantasmele scriitorului ori poetului, la stimularea instinctelor al cãror sediu e sub linia brãcinarului. Pânã si sãlbaticul din jungla amazonianã îsi face un cache-sex. Mã tem însã cã respectivul obiect ar trebui sã îmbrace acele condeie de care am pomenit mai sus. Deocamdatã însã, lucrurile cu genul acesta de literaturã par sã se petreacã precum în gluma de mai jos. O femeie cere legãtura pentru o convorbire telefonicã internationalã. Cum operatoarea nu-i prea întelege numele, îi solicitã repetarea acestuia pe litere. „Alice, zice individa, A - de la adulter, L - de la lasciv, I - de la incest, C - de la copulatie si E - de la erotism. ALICE!” Al naibii Freud ãsta!
