Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]


Editorial

Apã medicinalã de gurã

Marian BARBU

Descopãr cu nedumerire un text scris de foarte mult timp. Hârtia patinatã îmi inspirã un oarecare respect. Autorul a mai îmbãtrânit cu vremea si, uitându-se în oglindã, constatã cã o nedefinitã vârstã nu l-a fãcut nici mai destept, nici mai plãcut. Penita care a caligrafiat ferm titlul comotiilor sale intelectuale a prins rugina unei inefabile eolotropii. Este si nu este penitã, înfiptã într-un toc al cãrui capãt a fost muscat în repetate rânduri. Iar textul este si nu este text coerent.
Nu tresar si nu încremenesc, cãci fãrã îndoialã sunt „eu”. Ce vreme, îmi spun, când pentru betelia abstractã a nãdragilor era suficient un singur nasture, iar ochiul scurma cocoseste vraful de cãrti, cãutând pricinos un adversar pe mãsurã (!).
Înfig ochelarii în saua nasului si apropii prudent cerneluita relicvã pergamentoasã, convins de existenta unui ceva-ceva edificator. Scurta zãbavã a citirii rândurilor mã nedumireste si mai adânc. Literele inegale se adunã în propozitii, propozitiile se înghesuie în fraze extrem de savante al cãror sens îmi scapã.
Ca sã vezi, mormãi, ideile sunt ca pisicile: indiferent cum si unde le arunci, ar trebui sã cadã în picioare. Aici pisicile au sase cozi. Poti sã le apuci de unde vrei.
Ei, dar tema. Tema e limpede. Constrângerea titlului este o fericitã pedeapsã. Ce este criticul literar?, se întreba din capul locului imprudentul pusti si subtiez sceptic buzele în aceeasi oglindã rece, urmãrindu-mi rictusul cu o consecventã putintel nelinistitã. Întrebarea, se pare, nu a primit un rãspuns.
Dacã mi-as pune aceeasi întrebare acum, ce as putea rãspunde? Dincolo de refuzul întelegerii comune a termenului, nimic.
Pentru zgomotoasa si diversa faunã „scriitoriceascã”, un critic este un scriitor de vagoane. Adicã un poet-prozator ratat, bun de nimic, aflat într-o confuzie eternã. Un binagiu cu pretentii de arhitect, o precupeatã cârtitoare care îsi propteste taraba cu burta, la marginea târgului.

(continuare în pagina 2)