Lector
(urmare din pagina 13)
El gãseste o cale, poemul, iar îndoielile „de lângã piciorul altarului” se vor metamorfoza lent în ruga „pânã sub candela diminetii” pe care autorul Roman Preutu o face întelesurilor.
Din aceastã nouã perspectivã, cea a poetului, el retrãieste traseul existential încercând sã descifreze taine pierdute, care-au scãpat ochiului si mintii, dar pe care le regãseste colbuite în inima sa.
De la copilul asezat pe colacul fântânii (cãruia „Dumnezeu îi trimetea tãrani însetati”) pânã la bãietanul în ceartã tacitã cu tatãl si-n armonie misticã cu mama: „Când mergeam alãturi de tata/La muncã sau pe cãrãrile vietii/Îl simteam cã încã nu-i gata/Sã-si trimitã în lume bãietii;//Cresteam lângã el, desi nu vedea/Cã alãturi îi stã nu un fiu, ci un tatã –/Asa îl pãzeam, si tot nu credea/În menirea ce mi-a fost datã” (Tatãl meu); „Mama trecea de multe ori/ca o sabie prin inima mea;/când îsi aseza pe genunchi/truditele mâini/oftând greu din adâncuri/ghimpi otrãviti mã însângerau...//Mã târam atunci în genunchi/sub crucea ei uriasã/amândoi urcând mai departe/mai departe/Golgota” (Pieta).
Si de aici pânã la „fiul rãtãcitor” („Doamne, largã e zarea ce-mi stã înainte/Vreau partea de libertate ce o mostenesc”).
Poetul îsi începe (a n-a oarã/altfel) marea cãutare, chiar dacã e „sleit de spaimã pânã-n miezul fãpturii”. El simte cã neiubirea e o lespede ce-ncearcã îndelung inima si stie cã „iubirea vegheazã în privazul eternitãtii”. Conditia umanã este, asadar, lipsitã de generozitate, omul fiind condamnat la o libertate vicleanã („Sã ne târâm înainte, carne/si tu, formã de ceatã/urmati porumbelului alb;/pânã veti expia/nu vã dati pe brazdã/umblati de pe margini/în umbra pãdurilor/pe cãrarea fiarelor/stingheri amândoi/formã de carne/forme de viatã” – Si tira).
Poetul se hotãrãste sã se opreascã grãdinar aproape de-un lujer ofilit, încercând sã-i fie altui om bucurie: „Padre, spune doar un cuvânt/despre tristetea de-a nu fi sfânt!/Vindecã a rãului ranã/când cerul înalt se destramã;/revarsã mirul nepretuit/peste lumina ce ne-a murit.../poate un mugur va încolti/poate o razã va rãsãri;/tu, Padre, mângâie lin/de vezi rãsãrind bobul divin;/oricât va fi noapte/ziuã se face/tu spune-ne iar/dãruiti-vã pace!” (Missã). Fãrã aceastã „pace” (sens) poetului îi este teamã de falnicele ierni surpate din ceruri, de viscol care „delireazã”, desi el poate proiecta frumusete si-n singurãtatea glacialã („Când din frig se puteau rupe cu dalta/Odoare de prins în cetina Pomului Sfânt”). Totusi, tentatia/chemarea cãldurii omenesti îl stãpâneste: „Aruncã-ti sufletul într-o sanie/urcã si tu alãturi/sopteste cailor/sã zboare nãlucã;/dezleagã prin ceturi/când vei fi liber;/leagã si clopoteii/sã nu-ti auzi decât sinele/si corabia zãpezilor/ fosnindu-i siajul;/aruncã-ti sufletul într-o sanie/mai urcã si tu, dar alãturi/singur taina singurãtãtii cunoascã/apoi cu fiece iarnã/a nemuri învatã-l” (Elegie).
Prezenta divinã se mai face resimtitã doar din când în când „prin cãmasa spãlatã seara în Hristos” „mã reazem de Hristos/sã nu ne prãbusim la vale” sau prin echivalenta mamã-femeia matrice care zãmisleste pruncul: „Scriind cuvântul mamã/adusu-ne-am aminte/de vremea ferice/când locuiam în biserica/trupului sãu;//Citim cuvântul mamã/pe crucile din tintirim/cu inima ne aducem aminte/cum cãzu în ruinã/zidirea sfântã/a trupului sãu;//Auzim aproape de noi/blânda rostire/si ne aducem aminte –/mirându-ne de noi însine/cã am uitat de fiinta/care ne-a purtat/spre fiintã” (Memento).
E o misticã structuralã a autorului care transpare aici, iar lirica propusã este învãluitã cu luminã caldã, divinã pânã la nivelul fãpturilor mici si al detaliilor: florile, care plâng în ierbare, frezii, frunze, fluturi, salcâmi, pesti, porumbelul, trandafirul, culorile, rugãciunea, sunetul, vinul însângerat din urcior, macii rosii din grâu etc.
Motivul sãracului (bogat) îl gãsim adesea în cartea de fatã, când sfânta „uitare de sine” îl face pe autor sã pãtrundã cu ochiul interior realitãti alegorice pe care vederea obisnuitã nu le atinge: ghiocei în saboare, buchetele-poiene de narcise, ostiri-icoane, florile-neamuri pelerine etc.
Cãutarea lui Dumnezeu trebuie fãcutã cu pasi mici, adorându-i creatia si nu asteptându-L („Sã mai privim o datã stelele/si iar sã pornim prin colbul/celor patru vânturi.//Prea mult am slujit în durere/Evharistia lacrimilor/pe altarul cãderii;//O stea sã ni-l caute/pe arimatheanul/plângerea sã ne-o strângã/în smaragdul/Sfântului Graal;//Acolo sezând, la ceas vesperal/în Cenaculum, înfiorati asteptându-L” – Magi).
Existã la un moment dat în aceste exercitii de adorare o alãturare originalã a poetului, cãutãtor-visãtor la floarea Eminescului – Evanghelia Românilor: „Rezemat de gânduri Iisus scria ceva.../valurile vremii ne-au dezlegat cuvântul./EMINESCU!” E, poate, optiunea sa într-o ierarhie a creatiei, lucru ce explicã într-un fel si titlul ales volumului Mãnãstire din cuvinte, în ideea cã „mãnãstirea” poate avea si altã formã decât cea stiutã.
Am cãutat îndelung o poezie care sã se apropie cât mai mult de ceea ce reprezintã chintesenta spiritualã a autorului Roman Preutu.
M-am oprit în cele din urmã la una care poate sã fie o confesiune de credintã: „Iedera mi-a bãtut la fereastrã/zicând: cresteam pe aici; fãrã sã vreau/am aruncat o privire în chilia ta/si L-am vãzut pe Iisus/singur rugându-Se/în grãdina Ghetsimani-/ceilalti dormeau...//Lasã-mã dar sã intru si eu/ sã-L apãr de vânzãtorii/lui Dumnezeu!” (Iedera).
