(urmare din pagina 1)
Ce face criticul? Pãi, evident, criticã. Nu scrie si dacã scrie nu citeste si rãmâne în zonele inatacabile de unde rosteste un nu invariabil. Dã sfaturi pe care nu le poate urma dintr-o congenitalã lipsã de substantã. Dacã judecã (ah, etimonul!), este un critic prost, dacã stabileste ierarhii, cerne (ah, din nou etimonul!) si e un critic si mai prost.
Într-un cuvânt, nu este prea mare nevoie de acest animal bizar, suferind de diplopie. Poetul si prozatorul sunt capabili sã îsi prezinte singuri opul, scriitura. La ce bun, asadar, un comentator de regulã marginal si reticent?
Printr-o tãcutã coincidentã, criticul autentic este chemat si face, de fapt, încã o datã literaturã.
Iarba verde de acasã
Stânga-stânga, dreapta-dreapta. Un fel de „hãis” si „cea” însotind zurgãlãul optiunilor ideologice chiar si în viata literarã.
Înfipt în miscãtoarea cãpitã de fân – boii trag cuminte, dar în devãlmãsie carul alegoric al permanentei noastre balcanice – scriitorele român pare a fi urmãrit de obsesia trecutului.
Si pentru cã a cam tãiat frunzã la câini, istoriceste vorbind, acum l-a apucat cântatul din frunzã si îsi tipureste jalea de la înãltimea boilor, nãdãjduind cã si de-a stânga si de-a dreapta sleaului cititorii rezemati în bâte ocazionale se vor cutremura.
Rãtãcitã prin sertarele prin care cam bate vântul, viata scriitorelui emblematic nu se deosebeste prea mult de a piosilor si rumegãtorilor sãi înaintasi care tin drumul mai pe lângã stevioarã, mai pe lângã smocurile de iarbã si trifoi.
Popas vremelnic, pentru cã zurgãlãul prins de jordie se face auzit. Dumanii trebuie sã tinã calea neabãtut, scriitorele vrea sã tinã calea neabãtut, cititorii trebuie sã stie cã de-o ploua sau de-o ninge o singurã cale trebuie urmatã neabãtut.
Boii si scriitorele trec, cititorii rãmân. Însã cu nedumeririle rãmân doar boii si cititorii.
Asadar ce fu trecutul nostru apropiat? Asadar ce este prezentul nostru si mai apropiat?
Rãmasi singuri în fata oglinzii colective, se prea poate ca din aburitele ei ape sã ne întâmpine zâmbetul subtire al candidului Mefisto si rãspunsul sãu în rãspãr metafizic: „Luminã din luminã, fiilor!”
(continuare în pagina 3)
