Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]


Cele mai frumoase poeme pe care le-am scris

(urmare din pagina 16)

Întunericul

Încã putin si voi intra în noapte.
Încã putin si noaptea va intra în mine.
Si întunericul va intra în mine
ca un hot printre odoare de pret,
nestiind pe ce sã punã, mai întâi, stãpânire…
Prima ispitã va fi femeia, desigur, femeia
pe care o poti afla peste tot prin ungherele mele…
Cãci despre ea este vorba prin ungherele mele,
despre ea, neascunsa de nimeni si de nimic,
precum raza. Despre femeia care mã apãrã de neguri…
Prima ispitã va fi femeia, desigur, femeia
care îsi povesteste peste tot surâsul si mâinile…
Si care se tãvãleste cu lumina în fiecare dimineatã,
care face dragoste cu clinchetul zãpãcitelor vrãbii…
De altfel, tocmai asa se apãrã ea de întuneric,
tocmai asa îl pune pe fugã, cât este ziua de lungã…

Întunericul intrã la mine ca un hot,
nestiind pe ce sã punã, mai întâi, stãpânire.
În afarã de ea, de femeia în flãcãri,
în afarã de flacãra ei care îmi aleargã prin vene,
de copilãria aceasta cu cirese la urechi,
tot ce mai poate gãsi el la mine
sunt câteva fulgere bine închise în norul lor:
poemele singurãtãtii. Drumul spre piramide!
Eu sunt în slujba Domnului, vezi,
întunericul nu mã poate atinge!
Eu, ca si ucenicii sãi, pãstoresc suflete.
Fac totul ca sã n-o ia lumea la vale,
sã nu se ducã totul de râpã.
Înfloresc ciresul, dau glas zãpãcitelor vrãbii.
Eu sunt în slujba Domnului! A Domnului
pe care nu l-am vãzut, pânã acum, niciodatã.
Da, dupã femeia în flãcãri si poemele care îmi aleargã
prin vene, întâlnirea cu Domnul este singurul lucru
ce mi-a rãmas de fãcut. Întâlnirea cu nevãzutul!
Dacã nu cumva tocmai Domnul se strecoarã
în sufletul meu,
sub chipul de nepãtruns al întunericului…
Dacã nu cumva tocmai El mã pune la încercare,
îmi ispiteste femeia si gândul,
îmbrãcat în negru, de sus si pânã jos…

Încã putin si voi intra în noapte.
Încã putin si noaptea va intra în mine.


Himere

Nici nu te-ai aranjat bine în acele de insectar ale uitãrii,
cã cineva dã înapoi limbile ceasului. Amintirile.
O multime de fiinte care dau nãvalã în tine,
care intrã si ies… Si tocmai când sã treci de cires,
sã te prefaci cã nu l-ai vãzut si sã mergi mai departe,
cineva te trage de mânecã.
Un copil abia întors din rãzboiul cu fluturii.
Copilul ciresului. Un copil întors victorios
din tara fãgãduintei, din îmbrãtisare.
În timp ce chipul mamei se amestecã
printre culorile stinse ale amurgului.
În timp ce mâinile ei îsi fac de lucru
în depãrtarea grãdinii, în albastru.
Cu soarele pe gurã, ea mã trezeste
încã înainte de rãsãrit, de teamã ca dimineata
sã nu mi-o ia înainte prin copaci sau prin
cuiburile pãsãrilor,
de teamã ca dimineata sã nu ajungã înaintea mea
la fântânã.
Numai paharele rãmase pe masã sunt stinse…
Paharele rãmase aici oare din care pricinã?
Sã-mi vorbeascã? Ele, care au uitat sã vorbeascã?
Si, ca si cum tãcerea lor nu m-ar arunca de-a dreptul
în pulbere,
o hârcã din vecini mã invitã la funeraliile narciselor,
câtiva oameni de-a dreptul scorburosi –
niste morminte vorbitoare – vor sã-mi spunã ceva
într-o limbã pe care nu o cunosc,
o pasãre pusã la frac strigã la mine din clopotnitã.
Din clopotnita gândului. Tocmai de acolo
de unde visam sã salvez, într-o bunã zi, lumea.
Aripa ei înmuiatã în noapte îmi atinge chiar si acum
mâna scriitoare, cuneiformele. Orizontul…
Numai cã eu deja am dat de urma himerei!
A fericirii, himera care a scris istoria lumii.
De fapt, de când am dat de urmele ei,
de urmele secrete ale fericirii, eu o tin în permanentã
în viatã,
dovadã acest copil care scuturã merii pentru ea,
dovadã sãrutul printesei care aruncã în aer toate capcanele clipei. Dovadã floarea de cires care strãbate întunericul…
Care strãbate întunericul pânã la mine
si pe care întunericul n-a biruit-o!