Prozã
Luminita Petru
Luminita Petru a debutat în revista Cadranul în 1970. În anul 1972 a publicat la Editura Cartea Româneascã primul sãu volum, Totul si încã ceva. În 1982 a devenit membrã a Uniunii Scriitorilor din România. S-a stabilit în Franta.
Asteptarea
Scriu. Încerc sã mã relaxez, sã rãsuflu, sã înteleg. Simt apãsarea sifonierului încordat, tensiunea peretilor, tesãtura sticloasã a perdelei se bombeazã. Ating cotoarele cãrtilor din bibliotecã: Marc Aureliu, Lucian din Samosata, Scrisorile lui Seneca. Prietenii mei, singurii mei prieteni, calmi, rãbdãtori si plini de miez. Azi nu mã atrag. Sunt gata sã-i acuz de lipsa mea de succes. Auzul îmi rãmâne încordat. Fãrã sã-l vãd, mi-am concentrat atentia asupra telefonului. S-a stabilit între mine si el o comunicare. Tot viitorul meu depinde de el. El va da un sens trecutului meu. Mã opresc din scris, am impresia cã sunã. Reiau înregistrarea evenimentelor, mai precis a lipsei evenimentului asteptat. Mã opresc. Sunã, ce mai. Mã apropii de micul obiect din plastic rosu, devenit cel mai important lucru din lume. Întind mâna spre el, dar el tace. Nu mã pot împiedica sã nu-l ridic, sã-l apropii de obraz. Tipã jignit. Îl las încet în furcã. Nu-mi vine sã cred cã eu am ajuns în situatia asta. Oare am mai asteptat astfel chemarea cuiva?
Mã vãd urmându-l pe Bogdan spre Cafeneaua Union, ne vãd pe noi amândoi la o mãsutã rotundã dincolo de ferestrele imense, sub scara desfãsuratã ca o cortinã atârnând de cer. Îi vãd mâinile albe, nervoase strângând ceasca de cafea si-i aud glasul.
- Trebuie sã ne despãrtim.
Nu întreb de ce, nu mã opun, mã adun numai un pic în suflet. Începusem sã cred cã lumea îmi recunostea dreptul de a exista, de a-mi lãsa asuprã-i umbra grea de dorinte, compactã de sperante.
Mã strânsesem la pieptul lui Bogdan când, în mijlocul lacului, barca începuse sã se clatine. Nu cã n-as fi observat cã el îi declansase, cu dansul soldurilor înguste, tangajul. Dar mi se pãruse cã alunecarea noastrã tãcutã, ritmatã de sunetul vâslelor mânuite de el, era imaginea vietii noastre. Fotografia viitorului pe care, cu puterile unui magician, mi-o prezenta, cerându-mi devotamentul. Se ridicase în picioare dupã ce sãltase din apã ramele si le depusese usurel pe lângã coastele ude ale bãrcii. Eram pradã curgerii timpului, pradã vietii. Îl întelegeam. Îi venisem în întâmpinare, într-un echilibru instabil, sprijiniti, cum eram, pe apã. Atunci, ca si cum n-ar fi suportat solemnitatea, începuse sã zgâltâie barca. Eu o luasem ca pe o neîncredere în rãspunsul meu total, absolut si mã grãbisem sã îl cuprind cu bratele, sã mã adun lângã trupul lui fragil, nervos.
Îmi lãsasem fruntea pe pieptul lui.
Dragostea e o muzicã pe care trupul îsi executã dansul lui, mereu acelasi. Cãutându-si partenerul. Miscãrile cele mai constiente sunt cele respinse, cele care nu devin, în întâlnirea cu celãlalt, senzatie, trãire, orgasm. Ele rãmân doar miscãri, gesturi. În baletul meu, aceastã plecare a capului, aceastã ofrandã a gândurilor a rãmas vesnic respinsã sau doar trecutã cu vederea, pânã azi, o miscare. Iatã, scriu, dar nu pot considera aceastã activitate, alcãtuitã si ea din contractii si destinderi ale muschilor, ca pe un dans, o gimnasticã. Pentru cã ea sustine o trãire, idei si sentimente. Izbutesc sã scap prezentului, asteptãrii, sã mã cufund în trecut. Desigur, farmecul lui vine din eliberarea de prezent.
Plecându-se periculos peste marginea luntrii, Bogdan culesese, pentru mine, un buchet de nuferi. Am atins cu un amestec de silã si teamã tulpinile lungi, moi, reci. Ceva s-a rãsucit în mine si n-am stiut sã-i dau nume. Curând, jaboul meu alb cu dantelã si partea din fatã a fustei erau complet ude. Bogdan mi-a sãrutat sânii fãcându-i sã se înalte mândri. Abia acasã aveam sã înteleg cã rochia mea devenise transparentã. Nuferii mã dezbrãcaserã în fata lui. În penumbra odãii, pe înserate, am încercat sã înteleg misterul ritualului din duminica aceea. Se trezeau în mine forte necunoscute, incontrolabile. O sete a trupului meu de bratele, de buzele lui. Decisesem sã le ignor, sã rãmân rationalã. Mã privisem în oglindã: nu, nu mã schimbasem. Poate doar o tendintã de a mã înclina, de a privi cu capul plecat pe umãr, de jos în sus. Îmi înãltasem umerii, îmi trãsesem burta înãuntru. Nu, noi, mama si cu mine, nu ne îngãduisem niciodatã tandretea, linistea. Fusesem totdeauna în stare de alertã. Angajamentul din barcã îmi stârnea fiori. Cu toatã aparenta lui de glumã, momentul acela echivalase pentru mine cu o cerere în cãsãtorie, cu un contract infinit de a merge împreunã pe apã. Si totusi...
Nuferii se închiseserã. Erau acum niste prelungi muguri albi care atârnau pe buza vazei. I-am atins, i-am adãpostit în palmã. Nu s-au deschis, nici în dimineata urmãtoare si niciodatã. Am adormit târziu. Aveam încredere în viatã, totul avea sã se desfãsoare asa cum doream eu. Singura conditie era sã nu îngãdui fortelor inconstiente sã punã stãpânire pe mine. În fond, ãsta era mesajul, modelul mamei. Visul meu era si al ei. Mã vedeam înaintând la bratul lui Bogdan, îmbrãcatã în rochie de mireasã. În urmã se târa...
(continuare în pagina 19)
