Virgil DIACONU
Cele mai frumoase poeme pe care le-am scris
Poetica
Nici nu m-am scuturat bine de glasurile noptii,
de glasurile si duhurile noptii,
cã dimineata îmi bate la usã. Mai întâi timid,
cu câteva frunze care si-au luat viata pe cont propriu,
asa cum eu mi-am luat pe cont propriu Poetica,
de la prima literã la cântecul sturzului,
de la întunericul începutului pânã la dimineata
care îmi bate la usã. Poetica, singura fãpturã
care pune în ordine sufletul meu, cel dupã Apocalipsã.
Dimineata cu capul plin de vrãbii îmi bate la usã.
Si ultimele fãpturi ale noptii – umbrele si duhurile noptii– deodatã se fac nevãzute! Nevãzute de parcã
nici nu au fost…
Dimineata se tine de mine pas cu pas
de parcã mi-ar face curte.
De fapt, eu trãiesc în îmbrãtisarea ei,
în bratele ei mã pierd de parcã nici n-as fi fost.
Abia dacã mai am timp sã stau de vorbã cu vrãbiile
care se ceartã toatã ziua pe umãrul meu.
Niste tigãnci care îmi ciugulesc din palmã,
care mã prind întotdeauna când deschid ferestrele.
Si numai ce le deschid,
cã au si dat nãvalã în sufletul meu cu toatã satra…
Si dacã n-as sta de strajã, clipã de clipã de strajã,
ele m-ar ciuguli nerv cu nerv si vers cu vers.
Pânã la ziua dintâi m-ar ciuguli,
când întuneric era deasupra adâncurilor
si Duhul Domnului plutea peste ape…
Dar nu mã las eu pe mâna si pe clinchetul lor!
Si nici pe dansul lor nu mã las, mai ales acum,
când iubita mea s-a aruncat goalã în apele amiezii.
Iatã poezia asa cum a lãsat-o Domnul!
Dacã nu pun repede ceva pe ea
o sã întoarcã din înalt cocorii,
deja dangãtul clopotului si-a pierdut mintile,
copacul a început sã facã primii lui pasi
în directia dragostei.
Da, dacã nu o îmbrac repede în toga duhului meu
o sã strice iar ordinea lucrurilor! Ordinea cosmicã!
Si graiurile pãmântului o sã le încurce, da,
ea o sã-mi scape iar printre degete ca si noaptea trecutã…
Ea o sã-mi scape iar printre degete
si cocorii se vor întoarce din cer dupã ea!
Si dangãtul clopotului îsi va pierde mintile
si copacul va îndrãzni primii lui pasi
în directia dragostei…
Ea o sã-mi scape iar printre degete si eu o voi lua de la capãt, cãutând-o printre umbrele si duhurile noptii,
prin aburii diminetii si prin flacãra amiezii; prin cuiburi.
Cãutând-o printre tigãncile care au dat buzna înãuntru. Poezia! Si cum mi se dezvãluie frunzã cu frunzã,
nerv cu nerv si psalm dupã psalm,
abia acum înteleg cã Sfânta Scripturã e deja scrisã.
Iar eu nu pot face nimic altceva decât sã scot
din când în când în luminã câte un vers,
câte un fir de iarbã, câte un cãrãbus…
Aniversare
De o parte a mesei stau eu; linistea – de cealaltã parte.
În fata mea stau, neatinse, bucatele fiilor mei.
Ei vor veni mai târziu – nu mi-au spus, dar vor veni,
paharele si tacâmurile lor, râsul si vorbele lor sunt aici…
Toate sunt la locul lor si asteaptã,
numai pendula aleargã de colo-colo, face ce face
si pânã la urmã schimbã amiaza zilei cu amiaza noptii…
De o parte stau eu; fiii mei – de cealaltã parte.
Nu le zãresc chipurile. Numai mâinile,
numai femeile lor rãzbat, arar, în razele Lunii.
Femeile lor – în razele Lunii…
Bem vinuri vechi si tãcerea se-ascunde în vorbele mele.
Tãcerea! Fiii mei beau si mãnâncã,
regina Bucurie le trece pe brate.
Numai eu nu încap în râsul lor,
nici vreme de glumele lor nu mai am.
Eu am sã-i las singuri, o vreme.
Eu am sã-i las, mai departe, sub razele Lunii,
stãpâniti de vinuri vechi si femei…
Eu am sã-i las sã rãtãceascã mai departe
prin ceata acestor femei despletite sub razele Lunii,
sã se îmbete cu vinul, cu mâinile si cu sânii lor de argint.
Cu mâinile si cu sânii lor de argint – sã se îmbete!
Eu am sã-i las sã-si piardã mintile…
De altfel, fiii mei nici nu mã bagã în seamã:
ei au tãcut dintr-o datã si privesc în pãmânt,
ori pãmântul priveste prin ei?
Fãrã-ndoialã, va trebui sã pãrãsesc aceastã cinã
a umbrelor,
sã mã furisez, nevãzut, din tãcerea de piatrã a mesei
în zarea lacrimii. În depãrtarea fãrã sfârsit,
în zarea lacrimii.
Nu beti cu mine! Eu beau întunecime…
(continuare în pagina 17)
