Ancheta Cafenelei
(urmare din pagina 7)
...rupturi, mi-am pregãtit reîntoarcerea acasã, imposibilã de bunã seamã, chiar în sensul pe care îl preconiza Marin Preda în cartea sa de eseuri, citind si scriind, ani în sir, doar de dragul literaturii. De amorul artei asadar: lucrurile pe care le faci în mod expres de amorul artei sunt singurele importante si benefice, munca transformându-se în joc asadar si jocul ce tinde sã devinã muncã suficientã siesi ignorând roadele. As fi dus-o fericit pânã la adânci bãtrâneturi dacã nu m-as fi lãsat ispitit de posibilitatea de a publica. La patruzeci de ani as fi putut spune cã m-am întors acasã publicând primul roman. Mã numeam scriitor. Un mod de a mã justifica social, care cu timpul a devenit din ce în ce mai precar. Un critic m-a inclus în generatia nouãzecistã. Mi-a sunat rezonabil: eram printre cei care au debutat ca scriitori în regim de libertate. Unii dintre acestia se formaserã laolaltã cu colegii lor optzecisti, pe care am început sã-i cunosc si sã le aflu povestea, detalii biografice ce-au rãzbãtut mai apoi în cãrti si-n presa literarã... Le citisem în bunã mãsurã cãrtile si mã impresionaserã mai cu seamã unii dintre poeti. Sunt si azi de pãrere cã cel putin zece dintre poetii respectivei generatii sunt scriitori de valoare universalã, începând chiar cu cei patru din volumul colectiv Aer cu diamante, care la vremea respectivã m-a coplesit, iar aceastã primã impresie a rezistat în timp. Poezia asadar e aportul valoric adus de optzecisti literaturii...
2. Optzecistii au fost ultimii scriitori care au debutat înaintea marii rupturi socio-politice-culturale pe care a adus-o Revolutia. Din cãrtile lor de atunci e greu sã-ti dai seama cum au prevãzut ei sau cum au pregãtit ruptura substantialã care ne-a proiectat în altã lume. Marea literaturã n-a mizat niciodatã pe tonul militant, decât cel mult mimându-l si ironizându-l mai gros sau mai subtil. E tot atât de adevãrat însã cã marea literaturã mizeazã pe niste calitãti profetice, vizionare... Si-ar mai fi de observat un detaliu: când vorbim despre marile literaturi ne gândim mai ales la marile romane si marii romancieri ai acelor literaturi. Or, optzecistii s-au îndeletnicit mai mult cu textualismul. De ce? Pãi ca sã poatã publica, fãrã îndoialã. Iar acest rabat, compromis pânã la urmã, l-au numit si încã-l numesc program estetic. Sau cel mult accident, datorat nenorocitului de context politico-cultural. Uite însã cã marea literaturã pe care o anuntau optzecistii (eu unul o asteptam cu gura cãscatã, mizând pe câtiva prozatori) încã n-a apãrut în regim de libertate. Evolutia scriitorilor optzecisti în regim de libertate ni-i aratã ca pe niste oameni de casã, buni familisti, care stiu sã se orienteze spre oportunitãtile puse la dispozitie de contextul socio-cultural-economic si politic, luptând pe diverse fronturi pentru prosperitatea celor dragi: copii, neveste, pãrinti... Si ei, ca si oricine în tara asta, îsi fac o filozofie de viatã închegatã în principii indestructibile din realizarea acestor deziderate. Literatura a însemnat pentru cei mai multi dintre ei un capriciu de tinerete (nici mãcar atât pentru altii, care au mimat aceastã stare, stând în preajma altora, ceva mai dezghetati) de care s-au folosit, mai apoi, la maturitate. Aceastã miscare de translatie, publicatul cãrtilor ca trambulinã socialã spre functii care sã îmbine în mod fericit puterea cu banul, este extrem de frecventã de altfel la toate generatiile literare de la noi. Optzecistii, deci, au luat mult mai mult decât pretind de la cei dinaintea lor. Iar programele lor, bunãoarã textualismul transfigurat ulterior în postmodernism, n-au avut nicidecum o menire esteticã, ci au fost mai degrabã praf în ochii valorii autentice pentru impunerea unei politici culturale.
3. E de apreciat faptul cã optzecistii si-au dat si ei obolul: au fãcut ce au putut pentru literatura românã, nefiind cu nimic mai prejos fatã de alte generatii literare, ba tocmai dimpotrivã: multi dintre poetii valorosi pe care i-a dat literatura românã în regim de comunism sunt de regãsit printre optzecisti. Ce s-a întâmplat în postcomunism e cu totul altceva: un fenomen vast si complex pe care critica n-a vrut sau nu s-a priceput sã-l evalueze nici mãcar pe sãrite, în punctele sale esentiale. Felul de a se implica în literaturã al optzecistilor în aceastã lume de dupã Revolutie mã face sã mã îndoiesc... Parcã altceva promiseserã. Dar câte nu promite omul! Sunt si ei oameni, supusi slãbiciunilor... Si totusi, în viata literarã contemporanã existã o pronuntatã atitudine prooptzecistã. Au apãrut cãrti cu si despre, reeditãri, existã grupuri de influentã puternice sustinute de reviste si edituri, existã bani în devize proveniti din tot felul de sponsorizãri, circulând ca burse si sub alte forme, la care au acces si multi dintre optzecisti printre altii. În mod paradoxal, toate aceste înlesniri au un efect contrar celui preconizat. Cum se întâmplã si cu investitiile din afarã în economie, fondurile o apucã îndeobste pe cãi oculte, acoperind niste interese strãine scopului initial, iar rezultatul se vede cu ochiul liber: de 13 ani mergem tot în coborâs, spre un punct terminus al nivelului cultural; nu e loc aici, dar toatã povestea asta are o legãturã mult mai mare decât s-ar crede la prima vedere cu subiectul anchetei de fatã.
4. Am spus: sunt mai mult de cinci poeti de valoare printre optzecisti. N-are rost sã umplu spatiul acestei anchete cu numele lor. Prozatori sunt doi, ale cãror cãrti de debut au însemnat pentru mine o sperantã pentru felul cum va arãta proza româneascã de dupã Revolutie, dar speranta nu mi s-a împlinit. Respectivii n-au confirmat si tot ce ar fi de înteles de aici ar fi cã disparitia cenzurii ideologice i-a împiedicat sã continue... Oricum, aceastã situatie m-a incitat si mã incitã sã scriu eu acele romane. Nu e însã mai putin adevãrat cã prin cãrtile de debut ei au rãmas niste scriitori extrem de importanti în literatura românã si rezistã ca atare. Ei se numesc Ioan Grosan si Cristian Teodorescu. Încercând sã numesc si niste critici, îmi vine numaidecât în minte acea sintagmã îndelung ignoratã de literatii români, cum cã talentul e o chestiune de caracter, din care as extrage constatarea cã cel dintâi deziderat al criticului de valoare este caracterul. Abia apoi urmeazã capacitatea de a deosebi o carte bunã de o carte...
(continuare în pagina 9)
