Comemorare Petru Comarnescu
(urmare din pagina 4)
însã fãrã succes. Abia transportat la Spitalul de Urgentã bucurestean s-a lãmurit situatia: cancer pulmonar.
Încãput la început pe mâna doctoritei Medrea, sotia sculptorului, aceasta, ca sã nu-l „chinuiascã”, asa cum se exprimase, l-a îndopat masiv cu tranchilizante si somnifere care-l aruncau într-un somn continuu. Cu mintea obnubilatã de sedative, argintul viu care fusese Comarnescu ajunsese o legumã. Revoltatã, Viorica Atanasiu l-a mutat la Spitalul T.B.C. Filaret. Scos de sub nãuceala hapurilor de dormit si a tranchilizantelor, criticul a avut un moment de bãnuialã:
- Oare n-am cancer?
- Dacã aveai cancer te-ar fi dus la Oncologie si nu la T.B.C., i-a replicat ea.
- Ai dreptate, ai dreptate, e logic, la asta nu m-am gândit, a rãspuns el.
Agonia lui Comarnescu a durat cinci luni, cu cãderi si momente de spectaculoasã revenire, când a putut chiar sã lucreze. O tãblitã atârnatã deasupra patului sãu îi avertiza pe vizitatori: „Nu mã tineti de vorbã. Fiecare efort de vorbire îmi amânã vindecarea”. Numai cã întâiul care încãlca interdictia era chiar el, mai ales când îl vizitau prietenii. Iar printre aceia care îi treceau pragul rezervei de spital se afla si Roland Anceanu. Cu fiecare vizitã fãcutã medicul prieten se întorcea la Pitesti din ce în ce mai abãtut si mai trist, pânã când, într-o zi...
Curios lucru, nu numai cã prin cele întâmplate Comarnescu confirma relele preziceri, dar si disparitia sa a dat dreptate celor care cred cã, în general, murim la o datã apropiatã de cea a nasterii. Rafael, de exemplu, s-a nãscut si a murit la aceeasi datã, 8 aprilie. Nãscut în ziua de 23 noiembrie, criticul a murit în ziua de 27 a aceleiasi luni.
Comarnescu, îmi povestea vara lui, nu suporta aniversãrile care îi aminteau cã îmbãtrâneste, iar cine i-ar fi zis „La multi ani!” devenea dusmanul lui de moarte. Cu greu, Viorica Atanasiu reusea sã-i mai strecoare un buchet de flori pe masa de lucru de ziua lui. Numai ce le vedea, Comarnescu se pornea sã bombãne iritat: „Ce, ce, ce? Ce-i cu florile astea?” Cu toate acestea, cu patru zile înainte de a închide ochii pentru totdeauna, a acceptat un simulacru de aniversare. Totul a decurs foarte bine pânã când Viorica Atanasiu i-a urat „La multi ani!” Cu paharul de sampanie în mânã, Comarnescu a rãbufnit în stilu-i devenit traditional, bodogãnind-o.
Ultimele clipe ale lui Comarnescu au fost chinuitoare. Exasperati de crizele de sufocare pentru care nu mai aveau nici o solutie, medicii s-au decis pentru traheotomie, dar Comarnescu nu mai avea resurse. Cu un ultim efort, într-un gest de decentã ce-l aminteste pe Socrate în clipa mortii, si-a tras peste ochi o pãlãriutã de pânzã ce o avea cu sine. De sub borul care îi acoperea fata s-a prelins de-a lungul fetei emaciate o singurã lacrimã. Atât.
„(...) MÃCAR FUNERALIILE AU FOST CUM AR FI DORIT EL SI ÎN LOCUL DORIT“
Bunul meu prieten dr. Roland Anceanu, dispãrut si el în urmã cu opt ani, înainte de a închide ochii, mi-a lãsat un pachet de scrisori, fotografii si niste file rãzlete de jurnal la care tinea cu deosebire. În acest mic tezaur de suflet, pe lângã scrisorile lui Petru Comarnescu (corespondenta lor se întinde între 1952 si 1969), pe lângã fotografiile fãcute cu diferite ocazii, cataloage de expozitii cu dedicatie si altele, am descoperit si o scrisoare imediat urmãtoare mortii criticului, a...
(continuare în pagina 6)
