Ancheta Cafenelei
GENERATIA '80 LA MATURITATE*
1. Sunteti un scriitor optzecist? Are generatia '80 un program estetic? Care sunt, în opinia dv., punctele esentiale ale programului optzecist? Si-a publicat vreodatã generatia, compact si unitar, acest program? Ce aduce nou si în acelasi timp valoric în literaturã optzecismul? Dezvoltati.
2. Ce loc ocupã optzecismul în literatura românã contemporanã, în raport cu celelalte generatii sau concepte literare? Ce sanse are în viitorul literaturii optzecismul si ce sanse au celelalte generatii literare, mai vechi sau mai noi? O generatie „cu program“ are în literaturã un destin mai bun fatã de o generatie sau un scriitor fãrã un asemenea „program“?
3. Ce anume apreciati în mod deosebit si ce dezavuati în estetica optzecistã sau în atitudinea ei? Credeti cã în viata literarã româneascã existã mai degrabã o atitudine prooptzecistã, sau se manifestã o reactie împotriva optzecismului? În ce constau aceste atitudini?
4. Numiti cel putin câte cinci poeti, prozatori, critici literari si eseisti optzecisti de valoare.
5. Existã vreo generatie despre care s-ar putea spune cã detine puterea în literaturã în acest moment? Care este ea si ce sanse are ca opera ei sã se eternizeze?
6. Ce destin credeti cã are în literaturã un scriitor de valoare care nu face parte din generatiile sau grupãrile literare importante?
* Cafeneaua îi invitã sã-si exprime opiniile pe toti soldatii condeiului care sunt în temã, indiferent cã acestia apartin unei generatii sau alta ori cã sunt scriitori solitari…
Radu ALDULESCU
1. Desi corespund ca vârstã, nu m-as putea mândri cu apartenenta la generatia optzecistã. Nu-mi rãmâne decât sã mã dau interesant spunând cã am trãit într-o lume cumva paralelã celei în care s-au format optzecistii si si-au publicat cãrtile. Culmea e cã n-as minti deloc. Oricum îmi sunã pleonastic sintagma scriitor solitar, pomenitã în întrebãrile anchetei, ca si aceea de scriitor autodidact. Dincolo de faptul cã poti fi de fel un ins solitar sau autodidact într-un domeniu oarecare, solitudinea si autodidacticismul sunt intrinseci actului creatiei. E stiut cã pe lângã harul cãpãtat prin nastere scriitorul îsi ia în primire si crucea: el se formeazã scriind si citind, zilnic, multe ceasuri pe zi, uneori pânã la limita sacrificiului de sine si chiar dincolo de aceastã limitã... Si la serviciu când se mai duce?, ar întreba scriitorul român, eventual optzecistul aflat la vârsta maturitãtii, la a cãrei formare au contribuit pe lângã scris si citit si cenaclul, facultatea, relatiile din redactii si edituri...
Vorbeam de lumea aceea paralelã. Nu mã rusinez, dar nici n-as avea cum sã mã laud cu faptul cã mi-am petrecut tineretea si maturitatea printre oameni care n-au citit trei cãrti în toatã viata lor, cu obisnuinte si stiluri extrem de diferite de ale intelectualului cu predispozitie sau vocatie artisticã, din care se poate ivi la un moment dat scriitorul. Dupã cum aveam sã-mi dau seama când aceastã experientã se va fi epuizat, un instinct al supravietuirii m-a îndreptat spre paradisul clasei muncitoare. O experientã atroce, presupunând o rupturã, ca si cum ai fugi de acasã, foarte departe si fãrã sã te mai uiti înapoi, tocmai pentru a nu fi tentat sã te mai întorci vreodatã. M-am nãscut într-o casã cu multe cãrti, iar din copilãrie îmi amintesc mai ales de mirosul hârtiei, al vrafurilor de coli de acasã si de la birourile pãrintilor mei care erau ziaristi, intelectuali cu veleitãti literare...
Cum-necum (am sã fac un mare roman din toatã povestea asta), am parcurs drumul invers al unui ins care a avut o copilãrie grea la tarã si a venit la oras plin de ambitii si vise de mãrire, eventual pe jos, descult sau în tenisi, si a realizat performanta de a deveni un Marin Preda, un Zaharia Stancu sau cel putin un Adrian Pãunescu sau Ion Cristoiu... Nu stiu ce scop oi fi avut si nici mãcar dacã oi fi avut vreunul. Oricum scopul întregului trecut e prezentul si perspectiva acestuia. Scopul vietii e moartea pânã la urmã, asa cã faptul cã de la optispe ani pânã spre patruzeci am lucrat în tot felul de fabrici si santiere, în locuri socotite ca fãcând parte din munca de jos, face parte din destinul meu. Aud cã si optzecistii au ispãsit în felul lor, fiind trimisi profesori la tarã... În ceea ce mã priveste, aproape fãrã sã stiu, împins de instinctul unei noi...
(continuare în pagina 8)
