Magda GRIGORE
Lector
Roman Preutu. Un poet adãpostit sub o candelã
Poetul bucovinean cu debut întârziat Roman Preutu reuseste sã editeze în 2002 volumul Mãnãstire din cuvinte, cu binecuvântarea episcopului de Arges si Muscel, Preasfintitul Calinic, o carte ce însumeazã versuri moderne si clasice, haiku-uri, distihuri si poeme într-un vers.
Volumul se lasã valorizat usor, încã de la prima abordare a lectorului, fiind echivalent cu un dialog veritabil al autorului cu el însusi, dupã ce s-a abandonat „sumbrelor odãjdii” ale poeziei în care (nu uitã) aprinde, înainte de toate, o candelã.
În acest microunivers invadat de tãcere „mintea i se întoarce în suflet – negãsind alt loc de odihnã”; „mintea intrã-n cord, ca-ntr-o sihãstrie”, poetul încercând un demers invers celui obisnuit, de-a descifra (drumul) cu mintea si a simti cu inima, si anume croindu-l cu inima si simtindu-l cu mintea! Pentru realizarea acestui lucru însã, sufletul se vrea mai întâi liber, eliberat, pentru a se constientiza pe sine mãrunt si fragil în „chilia” în care repetã/reface universul. El gãseste calea de multe ori si o pierde de tot atâtea ori, usoara depresie fiind inerentã, mecanismul îndoielilor fiind o componentã psihicã obligatorie: „...Dar unde voiam sã ajung?/tu, Eros, mai mic în dumbrãvile inimii/decât harfa de plumb! Cum scris-a Truditul/tablele legii pe table de plumb/bolnav de ftizie era domnul Zeu/si facerea lumii scria, când acolo sezum.//Iehova, Iehova, mai departe/în grãdinile inimii/decât omul acesta pentru care/ne prefacem în scrum;/mai departe, mai singuri.../dar unde voiam sã ajung?/la marginea lumii sezum/valuri de lumi loveau alte lumi/valuri de margini loveau alte margini/acolo pãmântul, umilit de-acum,/ pânzele oarbe, cârmaciul nebun/cu spaimã întoarse corabia/în portul de fum.//Si când a fost s-ajung/o apã înaltã ni s-a pus în cale/cercau si altii cum sã o mai treacã/ne rãsuceam pe tãrmul sinelui/ne zbuciumam ca sãbiile în teacã;/veni si noaptea cu valuri mari de fricã/si zise unul: rãmânem dincoace de apã/cãci am vãzut cu ochiul de pisicã/la rãdãcini cum cineva ne sapã;//Dar când a fost s-ajung/doi fluturi albi mi s-au iubit pe umeri/doi fluturi si-au fãcut altar/chiar pe nevrednicul meu umãr/si-am fost rãpit ca de un nor/când nu s-a vãzut încã muritor/întors din calea fãrã numeri/cât numai pentru cã doi fluturi albi/mi s-au iubit pe umeri;//Aproape când era s-ajung/mari nori s-au adunat la capãtul Iubirii/era o înclestare între demiurg/si daimonul iesit din marginile firii;/în tabere de luptã zãngãneau lumini/se ascuteau febril sãgetile sofisme/îsi cumpãneau tãria ca doi eterni strãini.../când aschia de fulger în pieptu-mi se înfipse!“ – Daim.
Se va face resimtitã în tot volumul tentatia aceasta a inocentei spirituale, a imaculãrii în opozitia permanentã cu lutul/trupul maculat; înclestarea aceasta între demiurg si daimonul „iesit din marginile firii”. Autorul re/vizualizeazã Grãdina Maicii Domnului umplutã de „mãtrãgunã”, corbii de pe crucea bisericii care „îsi scot ochii pentru locurile din rai”, rugina, viermii si „carii ce trudesc la moara vremii”.
Într-un fel de crizã netãgãduitã el îsi cautã disperat calea/credinta, asa cum un orb îsi cautã lumina. Nu se vindecã însã (de la prima pânã la ultima filã a cãrtii sale), pentru cã nu existã certitudini, ipostazele lirice devenind adevãrate detalii ale suferintei. Rezultatul nu poate sã fie decât unul singur: asimilarea binelui si rãului ca pe o interdependentã si asumarea existentei sfâsietoare cãtre Adevãrul pe care-l agoniseste „din om în om”.
Protectia divinã nu este nici o clipã negatã, dar este dificil de identificat de însusi cãlãtorul, mergãtor prin „colbul celor patru vânturi”, pe sub „serpii rãdãcinilor”. Plinã de poezie este imaginea peregrinului cu toiagul (care „odrãslea dorul plecãrilor”) în dreapta sa, spunându-i „stãpâne” ca un fidel slujitor, însotindu-l în cãlãtoria spre capãtul incert al lumii.
Negãsind un punct pe care sã-si rezeme pribegia, cãlãtorul pe cãrãrile siderale (altãdatã cãlãtor strãin/ pelerin/alter-ego) „s-a întrupat în poezie” – afirmatia lui Mihai Rãdulescu din Cuvântul de început – încercând sã-si aducã trãirile la un numitor comun („Sub mãslini agonia s-a sfârsit – /pacea a murit – odihneascã-se-n pace/groparul cel nebun a îngropat-o/pentru o zi sau pentru o eternitate – /cine poate pãtrunde tainele unui gropar/care îngroapã zilnic moarte?//Plângi, ramurã de mãslin!/din lacrima ta va creste/Noul Crin./În Cer sau pe pãmânt.../Ierusalime, Ierusalime/de câte ori...!“ – Prima zi dupã ultima zi).
(continuare în pagina 14)
