Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]


Ancheta Cafenelei

(urmare din pagina 8)

...proastã si de a recunoaste capodopera la o adicã, care se dezvoltã îndeobste prin consecventã si tenacitate în a da curs plãcerii lecturii si e de presupus cã ajunge la apogeu dupã circa douã mii de cãrti de prozã si poezie citite. În rest, a scrie o recenzie tine tot de un mestesug învãtat cu trudã si rãbdare, de timpuriu, încã de pe vremea analizelor literare din clasa a cincea. Vreau sã spun cã e ceva diferit fatã de scrierea unui roman sau a unui poem, tocmai fiindcã presupune ceea ce se cheamã culturã. Criticul este într-adevãr un om de culturã, pe când prozatorul sau poetul este din capul locului un animal care scrie si care acumuleazã culturã pe parcurs. În destule cazuri el rãmâne asa cum s-a nãscut, fiindu-i prea de ajuns instinctul estetic... Vorbeam însã despre caracter, si acesta o calitate nativã se pare, dar care se formeazã necontenit în împrejurãri de tot felul cu care se confruntã omul, în afarã de perioadele mai lungi sau mai scurte de obosealã, când se lasã cotropit de slãbiciuni si neputinte de tot felul. De aceea un scriitor îi poate da vacantã caracterului sãu, implicit talentului, scriind si publicând cãrti proaste dupã ce a scris una bunã sau foarte bunã. Se întâmplã si la casele unor literaturi mai mari. Criticul însã, mãcar cã si el e om si oboseste si el, n-ar trebui. Dacã în literatura ultimilor douãzeci de ani am fi avut cinci critici optzecisti sau din alte generatii care sã nu-si fi cãlcat niciodatã pe inimã în numele unor prietenii sau interese ori politici culturale, cultura si literatura românã n-ar fi ajuns în impasul în care se aflã.
Si fiindcã vorbim despre optzecisti: eu unul nu pot sã-mi dau seama ce e în capul si-n inima lui Ioan Bogdan Lefter (criticul respectivei generatii), care întoarce pur si simplu pe dos niste evidente ale valorii în numele unui partizanat (a ajuns foarte la modã chestia asta, iar el dintotdeauna a practicat-o, ca avocat al unei clientele culturale anume) sau se aratã extrem de scandalizat de un eseist ca Patapievici si porneste împotriva acestuia o campanie furibundã prin revista sa, mai ceva ca vajnicii patrioti pesedisti si peremisti. As spune cã nu stiu dacã el face asa ceva din convingere, lipsit fiind de un minim instinct al recunoasterii valorii sau cãlcându-si pe inimã si pe cap în virtutea unor interese. Oricum e un caz simptomatic, perpetuat si extins viguros la toatã floarea criticii românesti actuale. Adevãratii oameni de culturã, criticii literari asadar, si-au dat mâna cu politicienii ca sã se aleagã praful...
5. Mã refeream cu precãdere la oamenii de culturã care detin puterea în acest moment, adicã generatiile literare cele mai vechi aflate în viatã si-n putere, si anume saizecistii si saptezecistii, urmati îndeaproape si pânditi la cotiturã de ucenicii lor optzecistii. Acestia detin posturile de conducere din Uniunea Scriitorilor si din alte institutii ale culturii care trag în toate pãrtile de gustoasa fripturã a Puterii. În aceste institutii se reflectã în cele mai mici detalii ce se întâmplã în institutiile puterii democratiei originale puse pe picioare de fesenepedesere, în pofida opozitiei mimate de capii culturii, care pasãmite ar lupta din greu si ar suferi pentru scriitori si literaturã. În timp ce primii vin din nomenclaturã si Securitate, ceilalti sunt de regãsit în culegerile de omagii prezidentiale de pe timpuri si-n alte activitãti culturale de acest fel care au structurat si au consolidat cea mai atroce dictaturã comunistã din Europa. Fãrã ei n-ar fi fost posibil, iar culmea jegoseniei (cã tot vorbeam despre caracter) e cã tot ei ajung uneori sã se întrebe public cum a fost posibil. Iar principalul corolar al acestei demagogii e povestea cu rezistenta prin culturã. Adevãrul e cã au rezistat, de vreme ce si azi sunt pe cai mari. Principalul lor merit este acela de a fi tinut aproape si de a fi rãmas în viatã si-n putere. Dacã ar fi trãit scriitori de talia unor Beniuc sau Zaharia Stancu, si astãzi ar fi drãmuit destinele culturii. Ca si în politicã, si în culturã, în tara asta sunt destui pe care doar moartea îi poate da la o parte. Ei poartã blestemul cruntului dictator, asa încât se vor eterniza probabil aidoma aceluia, de pe urma cãruia au rãmas niste zeci de kilograme de Opere.
6. Întrebarea mã face sã mã refer din nou la felul cum este recunoscutã, respectatã, mediatizatã si eventual rãsplãtitã valoarea literarã în ziua de azi. Din acest punct de vedere e chiar mai rãu decât pe vremea lui Ceausescu, când existau un minim bun-simt si o minimã pertinentã în aprecierea valorii, în pofida intruziunii ideologicului în literaturã. Acum, motivatiile, mizele, interesele sunt altele, chiar dacã si atunci, ca si acum, trebuia sã faci necesarele compromisuri si sã aderi la politica unui grup... Îndrãznesc totusi sã vãd în aceste tentatii niste teste si încercãri cãrora scriitorul, adevãratul scriitor trebuie sã le tinã piept, îndeplinindu-si menirea si destinul în conditii oricât de potrivnice. Oricât ar suna de idealist, naiv sau ipocrit, aceasta e singura solutie de a exista cu adevãrat în literaturã.

Anchetã realizatã de Virgil DIACONU