Prozã
(urmare
din pagina 18)
o lungã trenã albã, trecutul preschimbat, albit de lumina prezentului.
Chiar dacã atunci nu eram constientã de gravitatea trãdãrii din copilãria mea, cred cã ea mã marcase. Sub semnul ei mi-am dus viata, mi-am irosit-o. Ea mã fãcuse circumspectã cu pornirile mele, atentã la aspectul solemn, definitiv al angajamentelor.
Ca de obicei, mama mã însotea. Pãtrunsesem pe coridorul întunecos al liceului. În fata clasei unde avea loc proba de matematicã se aflau colegele mele. O cunosteau pe mama. De la un anumit moment, de prin clasa a sasea, deci de când scoala începuse sã aibã un grad mai important de dificultate si, pentru mine, nu se mai punea problema sã-mi fac lectiile cu mama, ea începuse sã viseze subiectele de la tezele noastre. Dupã câteva coincidente, în dimineata tezei, colegele mã astepzau cu sufletul la gurã:
- Ce-a visat mama ta?
Au înconjurat-o pe mama curioase si fermecate de frumusetea ei, de tot ce era ea.
Am pãtruns în clasã. Am tras biletele. Eram încã plinã de încredere. Pânã sã ajung în bancã, mi-am aruncat ochii pe fâsiuta de hârtie. Primul punct – demonstratia unei teoreme. Al doilea, am simtit cã lesin: o problemã de geometrie. Am strâns din dinti. M-am asezat. Nu stiusem sã rezolv aceastã problemã în timpul anului. Nu întrebasem dacã cineva îi gãsise solutia, nu suportam ideea cã cineva putea fi mai destept, mai abil decât mine. Pentru mine trebuia sã fiu prima. Mã întreb acum, târziu, când nu o mai pot consulta, dacã acest gând era al ei sau, pur si simplu, i-l puneam în spinare pentru a-l suporta. Îmi aduc aminte doar cã mama spunea:
- Mã simt ca o gãinã care a clocit un ou de ratã.
Îi propusesem profesoarei sã o discutãm în clasã si ea rãspunsese cã nu avem timp. Bãnuisem cã nici ea nu vedea problema.
La scris, la literaturã fãcusem bine, dar la matematicã, desi enuntul problemei putea fi rezumat într-o banalã ecuatie de gradul doi, nu reusisem sã-i dau de capãt. Nici acum nu înteleg ce mi se întâmplase. În ultimele zece minute încercasem sã trec în caietul de examen exercitiul pe care, din prudentã, îl rezolvasem înainte de problemã, dar nu-l mai gãsisem pe ciorna mâzgãlitã în toate sensurile. Gândurile îmi erau la fel de rãvãsite. O stare febrilã, de grabã si de ceatã pusese stãpânire pe mine. Cu cunostintele pe care le am acum as numi-o excitatie. Obrajii îmi ardeau. Îmi strângeam coapsele lipite una de alta, în miezul lor se trezea un nod de plãcere. Genunchii îmi tremurau. Trupul se rãzvrãtise împotriva gândirii, pe care o privilegiasem totdeauna, tocmai când aveam atâta nevoie de ea, o învinsese. Era prima datã când trupul meu prelua initiativa, îsi refuza functia de suport. Nu am înteles ce se întâmpla cu mine. Brusc, cãzuse sentinta:
- Lãsati creioanele jos!
Îi spusesem mamei, pe drumul spre examen:
- La matematicã nu mi-e fricã, totul e exact. Toatã lumea ajunge la acelasi rezultat. La românã mã tem, acolo esti la voia profesorului: sau gândesti ca el, sau nu-i place punctul tãu de vedere si te-ai ars.
Nu întelegeam încã nesiguranta conditiei umane, inconsistenta instrumentelor sale de perceptie si de interpretare a lumii. Desi îmi era atât de aproape, sau poate tocmai de aceea, nu sesizam cã intuitia mamei, care nu dãdea gres, era în totalã contradictie cu logica mea cartezianã, care, iatã, mã trãda chiar si în rezolvarea problemelor care nu veneau din realitate. Continuam sã fiu plinã de încredere în mine. Nimic rãu nu putea sã mi se întâmple.
Si iatã, mã întorceam spre bancã, mã asezam, stiind cã nu pot rezolva problema, dupã ce nici la scris nu fãcusem nimic. M-am apucat sã calculez în nestire unghiuri si laturi care nu aveau nici o legãturã cu întrebarea. Încã de la început, seful comisiei, care mã cunostea de la proba de limba românã, mã întrebase dacã nu vreau sã rãspund înaintea celorlalti. De asta îmi ardea mie, sã le-o iau înainte celorlalti! Nãdãjduiam sã gãsesc o solutie si amânam mereu, desi el mã invita sã ies la tablã, de fiecare datã când un candidat sfârsea de prezentat subiectul lui. Eu amânam, pe marginea disperãrii, profitând de faptul cã eram ultima din grupul de cinci care intrasem în salã si luasem subiectele. De acum rãspundea ultima persoanã dinaintea mea: Clara. Nu-mi mai amintesc numele ei. Am cerut o foaie albã, cea pe care o aveam era înnegritã cu încercãri infructuoase. Am desenat mare figura care mi se dãduse. Si deodatã am vãzut: dreapta pe care trebuia sã o determin era linia medianã a unui trapez. O luminã mare îmi umpluse ochii si pagina. Într-o clipã am efectuat calculul. Mi-am îndreptat umerii si am asteptat, abia atingând banca, umbrã îngustã, modestã în lumina mare. Când m-am ridicat, am sesizat cã aproape pluteam. Profesorul a fost surprins. Era sigur cã nu stiam sã rezolv problema.
Afarã mã astepta mama. Aflase de la colegele care iesiserã înaintea mea cã eram în impas.
- M-am rugat la Sfânta Fecioarã, mi-a spus. As fi fost în stare sã îngenunchez aici, pe hol.
Aveam treisprezece ani când am aflat cã nu pot conta pe posibilitãtile mele, cã trupul are o viatã a lui nestiutã si cã uneori el se impune oricât as fi încercat sã-i rezist. Dar am descoperit si lumina cea mare, nelimitatã, pe care i-am atribuit-o lui Dumnezeu.
(Fragment din romanul NUMAI IUBIREA NU AJUNGE)
