Prozã
Virgil DIACONU
DIALOG DESPRE SUFLET
(urmare din pagina 19)
...tao, sufletul, nu are cuprindere în mãretia lui. Ceea ce nu are cuprindere cheamã rãtãcirea; marea perfectiune seamãnã cu imperfectiunea; adevãrul adevãrat seamãnã cu lipsa lui.
- Sã cred atunci cã eu, în ignoranta mea, îl voi cunoaste pe tao?
- Nu, Hane. Numai adevãrul adevãrat seamãnã cu lipsa lui. Ignorarea adevãrului spulberã orice cale spre el.
- Atunci eu, mai ales acum, la bãtrânete, nu cred cã-mi voi pãtrunde sufletul, chiar dacã as dori cu adevãrat acest lucru…
- Drumul de o mie de li începe cu un singur pas, o carte cu un singur semn. Niciodatã nu e prea târziu sã-ti cercetezi sufletul. Numai cã atunci când pãtrunderea vine târziu este mai greu sã-i înlesnesti izbânda.
- Spune-mi atunci de sufletul acesta pe care-l poate avea omul.
- Cei care au vorbit despre tao l-au amestecat pe om cu celelalte vietuitoare. El este totusi superior, pentru cã în el tao, sufletul, poate avea cea mai înaltã manifestare. Numele lui este Spirit si el nu poate apartine decât omului.
Omul este un punct în univers, universul un punct în Spirit.
Cine posedã Spiritul are cu lumea o legãturã tainicã, fãrã a se opri la lume.
Se uitã în afarã cei care nu au ce vedea înlãuntru.
Desprins vizibilului, Spiritul nu poate fi vãzut, nu poate fi stiut decât prin el însusi sau prin semnele sale.
Semnul Spiritului este Creatia.
Nu existã pentru un spirit destin dinainte hotãrât; abia prin creatie el îsi face destinul.
Eu sunt spiritul meu, creatia mea.
- Te-am ascultat, Înteleptule, si vãd cã ai ajuns departe cu întelepciunea ta… Iar mie mi-ar mai trebui o seamã de ani ca s-o pãtrund, dupã cum o seamã de ani mi-ar îngãdui poate sã-mi înving dusmanii. De aceea îti împãrtãsesc acest gând ascuns: stii cumva un leac ce ar putea sã mã întoarcã la anii mei tineri?
- Nicicând - dupã câte stiu - vreun muritor n-a fost scãpat de soarta sa. Ce a rãmas din el au fost doar câteva fapte care i-au purtat mai departe spiritul: temple sau gânduri scrijelite-n cutit pe tãblite de lemn sau de lut. Ce va rãmâne dupã noi, cine stie? Cãci cine stie dacã acela care va cântãri faptele si gândurile noastre va fi întelept, cuceritor sau nebun?
- Drumurile noastre sunt diferite si ele nu se vor întâlni niciodatã - spuse Marele Han - cãci lumea are pentru mine alt chip. Dar cuvintele tale au mare pret si voi gãsi cu cale sã te rãsplãtesc, dacã îmi va sta în putintã. Spune-mi: ce îti doresti?
- O, eu nu-mi doresc nimic, Hane! Ce si-ar putea oare dori cel care si-a pãtruns sufletul? Vei putea totusi porunci ca învãtatul care ne-a ascultat pânã acum sã consemneze întâlnirea noastrã în istoria cuceririlor tale. Cãci ea va fi desigur singurul lucru dintre cele dobândite de tine care nu a cerut sânge, ci doar o inimã deschisã spre adâncuri.
Dupã aceste cuvinte, Înteleptul înclinã usor din cap, semn cã întrevederea lor a luat sfârsit. Hanul si însotitorul sãu se retraserã în liniste.
O lungã tãcere îi stãpâni pe cei doi când, înconjurati de osteni, coborârã muntele. Spiritul lor era tulburat si nu mai gãsea nici un loc unde sã se aseze.
Notã. Istoria spiritului a consemnat acest dialog între Gengis-Han si un adept târziu al filozofului antic chinez Lao-tse. De aceea, dialogul îsi are începãtura în vechime. El este urmarea mai apropiatã sau mai depãrtatã a unor lecturi pe care cititorul - a cãrui respirare se petrece printre filele cãrtilor - va sti cu sigurantã sã le deosebeascã. Câteva fragmente din învãtãtura lui Lao-tse apar, astfel, în dialog. Dar ele sunt deschise spre alte întelesuri.
