Prozã
Virgil DIACONU
DIALOG DESPRE SUFLET
Când Marele Han însotit de un cãrturar al sãu a intrat la Întelept, l-a aflat pe acesta stând nemiscat în lotus. Pãrul alb îi era rãvãsit, o pânzã sãracã îi învelea trupul: ochii pãreau stinsi. Hanul se înclinã, apoi se asazã în fata Înteleptului si zise:
- Pe multi i-am auzit vorbind despre tine, dar eu nu vãd acum decât un trup din care spiritul pare cã s-a retras.
- Cel care duce cu sine un jad trebuie sã-l ascundã sub vesmânt ponosit, cãci strãlucirea sa este negresit lucrul care îl poate da pieirii.
- Dacã este atât de ascuns, cum se face cã faima lui a ajuns totusi pânã în cele mai îndepãrtate tinuturi? Cãci iatã, învãtatii mei spun cã ai fi cel mai întelept om al întinsului.
- Întelepciunea nu îsi are un loc anume, decât dacã acel loc nu ar putea fi cumva, din când în când, un om. Natura ei este cãlãtoare si ea se opreste când la unul, când la altul. Cu toate acestea, nu as putea spune cã ea s-a oprit acum la mine.
- Totusi, tu vorbesti ca un întelept - spuse Hanul.
- O, eu vorbesc numai ca unul care are putere de pãtrundere, poate. Cãcidacã slava Cerului este sã ascundã lucrurile, apoi mãrirea regilor nu poate fi decât aceea ca ei sã le aducã-n luminã si sã le cerceteze atât cât le stã în putintã.
- Sã înteleg atunci cã eu, mai-marele hoardelor, „regele” - cum spui - trebuie sã mã îndeletnicesc cu cercetarea?
- Nu, Hane, nu m-ai înteles. Cuvântul „rege” este doar o imagine a limbii noastre, care ar putea însemna, aici, om ales, spirit. Lui îi revine cercetarea. A vãzutelor si a nevãzutelor, deopotrivã.
- Din vãzute poate am tras si eu câteva învãtãminte, dar din nevãzute nu stiu cum as putea învãta ceva; cãci mã îndoiesc, mai întâi, cã ele ar putea fi.
- O, Hane, oare si de sufletul tãu, pe care de bunã seamã nu-l vezi, oare si de el te îndoiesti cã existã?
- Nu, desigur cã nu. Dar cu asta nu mi-ai divulgat încã nimic despre doctrina ta a cãrei faimã m-a purtat pânã la tine. Care ar putea fi, mã întreb, obiectul ei?
- Obiectul ei este tocmai lucrul nevãzut despre care am vorbit mai înainte; sufletul sau, cum as spune în limba mea, tao. Calea cugetãrii, a doctrinei asadar, a si început fãrã ca noi sã prindem de veste.
- Te opresti, dupã cum vãd, la un lucru nevãzut, când mult mai lesne pentru priceperea noastrã ar fi sã-mi vorbesti despre lucrurile pe care toatã lumea le are sub ochi…
- În adevãr - spuse Înteleptul - asupra lumii vãzute se opresc cei mai multi, când eu caut numai ce este etern. Acest lucru etern mi-a apãrut a fi sufletul.
- Dar pãdurea, fiarele întinsului si omul, care au suflet, nu sunt date toate acestea pieirii?
- Sunt si nu sunt, Hane Copacul, calul care te poartã prin pustie, un om, toate aceste lucruri ale lumii sunt date de bunã seamã pieirii. Tu, cu puterea ta, vei putea desigur sã dai foc pãdurilor tale si sã-ti omori caii ori supusii. Dar pãduri vor creste altunde înzecit, alti cai vor fulgera în câmpie, dupã cum oamenii, în altã parte a lumii, vor continua nestingheriti sã fie. Tu poti, în puterea ta, nimici un suflet sau altul, dar nu viata, nu sufletul cel mare al lumii. De aceea cel pãtrunzãtor nu se opreste la lucrurile vãzute si trecãtoare. El ia din lume ceea ce este esential si lasã deoparte ceea ce e neînsemnat. Iar ceea ce este esential e marele Tao, Sufletul.
Cum este el, cine ar putea în adevãr spune?
Mã uit la el si nu-l vãd; de aceea îl numesc nevãzut.
Îl întâlnesc si nu-i vãd fata, îl urmez si nu-i vãd spatele.
De aceea îl numesc neclar si nebulos.
Tao care poate fi exprimat prin cuvinte nu este permanentul tao.
Tao cel permanent este principiul tuturor.
Între toate, omul are cel mai adânc tao.
Dacã omul are un tel, atunci acesta nu poate fi decât acela de a-si desãvârsi sufletul.
- O, nu mai înteleg nimic, spuse Hanul. Tao acesta al tãu, sufletul îmi este cu totul strãin.
- Cuvintele adevãrului par întoarse pe dos - îi rãspunse Înteleptul. Cât despre tao, el nu este al meu. El este al tuturor si, prin aceasta, nu îti poate fi nici tie strãin. Asa cum muschii celor mai bravi luptãtori ai tãi se gãsesc, desi mai slabi, fibrã cu fibrã, pânã si în cel mai neputincios om, tot asa se aflã si tao în tine. Atâta doar cã tu, nemergând în cãile lui, ca lipsit de zãbava cu sine ce esti, nici nu poti avea cunostintã de el, nici nu-l poti duce la desãvârsire.
- Dar cum as putea avea veste de el dacã neamuri strãine îmi bat în porti si imperiul pe care l-am clãdit o viatã e gata sã se prãbuseascã? Sã iau mai curând seama la sufletul meu decât sã-mi apãr poporul?
(continuare în pagina 19)
