Lector
Magda GRIGORE
Vasile Dan
(Privind spre lume printr-un text apocrif)
(urmare din pagina 13)
Drumurile autorului se întorc, toate, înlãuntrul sãu, în hãtisul (si luminisul, paradoxal) gândului care le-a proiectat, în asa fel încât lumina si întunericul dominã alternativ în poezia propusã cititorului. Este, cred, un suport instinctiv propriu liricii lui Vasile Dan („a doua viatã a autorului este într-o limbã mare/în prima este cumva avortat/nãscut la sapte luni/cu mama moartã la nastere/cu tata necunoscut/toti îl iubesc si îi pun mâna pe cap/îi freacã usor crestetul/apoi pleacã se-mpleticeste/singur/înainte de a pãsi/cãci directia nici nu existã/doar degetul arãtãtor înfipt/bine în praful mãtãsos/ca al unui drum de tarã/din care se ridicã/din senin volburi/parcã aspirate de sus/cu textul lui cu tot/seara se întoarce cu fata/întins si numãrã învatã/numerele care existã/în limba pe care o vorbeste sigur/pietrele cad în sus/ca dintr-un vulcan pãmântesc/apa înapoi în izvoare/stelele se sterg dimineata tot/de la rãsãrit la apus/cineva un burete Dumnezeu/le învatã pe limba lor/seara fiecare-si gãseste locul” - a doua viatã a autorului).
În aceastã manierã autorul deseneazã (reconstituie) conturul unei biografii, precizându-i liniile punct cu punct, poem cu poem. Se remarcã o virtuozitate congenitalã a poetului deschis spre implicatii filozofice si existentiale: „eram singur cu adevãrat. nu se nãscuse încã nici un om. nu se vorbea/nici o limbã. ca într-o supã universalã pluteam deasupra./o grotã în sus din care picura focul. un sex eteric. îngerul/te lua de mânã deoparte. sfântul îti stergea ochii cu buzele lui uscate./cerul cãzuse în apa netulburatã. rup din tine aceastã femeie de silabe./auzi din toate pãrtile limba” (genesã).
Modernitatea liricii de fatã se sustine prin intelectualismul sãu si printr-un realism magic travestit care, parcã voit, se sustrage „înregimentãrilor” postmoderniste nuantate.
Poezia lui Vasile Dan e însã fascinantã prin douã aspecte incontestabile: lapidaritatea si tehnica de prelucrare liricã a materiei sensibile. Am, ca martor, un ultim poem: „aproape adormi înaintea splendorii-/mai mare rusinea./de acolo de sus de pe munte/lacul pãrea foarte subtire/prelins între coaste uscate./albastru ca o lamã ce taie/între cer si pãmânt./în timp ce-l privea/din piept îi sãri iarãsi/o vietate rosie./se ridicã greu/pe brânci/cu privirea înfiptã adânc/în masa aceea verde vâscoasã/de pe culmea din fatã./o simti parcã lipitã direct pe retinã/cum freamãtã în propria sa carne în sânge./când peste întinsul de ape/fulgerã albã tipã/o pasãre./ea are o tintã precisã” (feed-back).
Victor STEROM
Mariana Pândaru
Fulgere pe mare, Editura Cãlãuza, Deva, 2002, cu prefatã de Cornel Ungureanu si succinte prezentãri de Ioan Evu, Elisabeta Bogãtan, Passionaria Stoicescu si Constantin Cublesan.
„A scrie înseamnã a trãi din plin zborul. Confesiunile Marianei Pândaru mi se par neobisnuite” (Cornel Ungureanu). Volumul Fulgere pe mare, al optulea de la debut (1987), îmi relevã faptul cã Mariana Pândaru si-a tinut promisiunile din cãrtile sale anterioare, cã poezia ei a urmat exact calea pe care asteptam s-o urmeze: o cale, un versant care duce cãtre marile cote, cãtre poezia lumii dintotdeauna, precum si cãtre esentializarea atitudinii si a rostirii poetice unice. Structural confesive, poemele din acest volum antologic depãsesc limitele unei simple mãrturisiri lirice. Proiectate în „tablouri” mai mult ori mai putin nostalgice, mai mult sau mai putin reflexive, ele „vãd” viata cu toate umbrele ei.
Mariana Pândaru este prin excelentã o cãutãtoare de certitudini. Incursiunea sa în existentã pare a fi o continuã „cãutare” de puncte de sprijin, de „repere paradoxale sau utopice” (Romul Munteanu) capabile sã genereze o sperantã.
Am sentimentul cã poezia Marianei Pândaru este transparentã si fluidã ca un miraj „zãrit” într-o apã limpede si adâncã în strãfundul cãreia lumineazã pietricelele de aur si argint.
„Acolo, în adâncul meu/lucreazã tristetea/ea face legea/ea rãstoarnã valorile/acestei lumi de carton/O singurã parte/mã lumineazã - partea inimii/ca o rotundã oglindã/a vietii/Acolo, în adâncul meu/lucreazã tãcerea unei lebede/condamnate în zbor/cu aripã albã/Doar visul îmi iartã/nepotrivirea cuvântului/când pe o colinã/mã cheamã umbra/cu nisipul în oase/Acolo, în adâncul meu/stã sã...
(continuare în pagina 15)
