(urmare din pagina 15)
...prin excelentã bogat în resurse lãuntrice. Drumul parcurs a însemnat o esentializare a expresiei poetice, o degajare a sensurilor legate de o experientã concretã vital-spiritualã.
„Decembrie, fagii rosii fac geloase cascadele/unde îsi aduce aminte/sufletul meu mierla albã/si porumbelul de stâncã pe umãrul vântului;/se resoarbe din jocuri luminisul revelatiei/interioritatea de echilibru a rugãciunii,/auriul si negrul reciproc se devorã/sã îngenuncheze lumina în melos/unde culcusul de toamnã al zeitei/s-a sublimat izvor;/mã duce, Doamne,/de mânã vibratia de fagot/a poemului Transilvaniei sus,/la sãlasul de stei:/acolo cuvântul redevine genezicã adiere,/sâmburii de argilã originarã/se umplu de zumzet sacru:/fiecare metaforã e un sãrut” (Incintã sacrã).
Ioan Es. Pop
Pantelimon 113 bis, Editura Cartea româneascã, Bucuresti, 2000
Totul apare ca într-o oglindã. „Personajele” parcã se uitã unele la altele sub un „regim” al blândetii, îndurãrii si al suavitãtii. Lumea în care suntem e-n Umbra paradisului. Limbajul într-un asemenea mediu nu poate fi decât natural, firesc si nu protocolar, ceremonios. Tâlcul moral propriu acestui fel de a „sugera” apare aici îngrosat pânã la „didacticism”, iar întâmplãrile trãite sau imaginate de autor sunt regizate filmic într-o compozitie ineditã.
Cu o armonie desãvârsitã în genul viziunilor florale, Ioan Es. Pop construieste poemul care prin contrapunctãri inteligente evocã atmosfera intimã a omului. Demersul sãu conduce spre îmbogãtirea limbajului, poetul aderând la proza vietii, crezând cã poate dovedi astfel cã lirismul se iscã si din absenta misterului, dar cum „misterul” e însãsi viata, Ioan Es. Pop si-l asumã scriind optiuni pentru figuratii, scenarii ce definesc o naturã imaginativã.
„verdictul se dã la momfa./dar parcã era vorba sã pornim/la patru dimineata, iar la cinci/vecinul meu, care mã învinovãteste,/nici mãcar/nu s-a sinchisit s-aprindã lampa./la sase soseste primul lui martor./vecinul nu s-a trezit, asa cã insul trage de mine./din câte stiu, e singurul martor/de care astãzi nu era nevoie./ceata si frigul din zori te obligã sã bei./si vãd cã vecinul nu se grãbeste deloc./dacã nici pânã la opt, e limpede/cã nu mai are rost sã asteptãm./numai cã fãrã el nu vãd la ce-am mai porni,/pentru cã e singurul care stie de ce mã acuzã./urâtã vreme, zic. urâtã, zice/martorul lui si tuseste de zor./frigul s-a întetit./am bãut mai mult/decât de obicei./vecinul nu dã semne sã aparã./desi s-au fãcut ceasurile zece/si autobuzul e deja plin./la doisprezece, martorii au început sã plece./la unu, bãutura se terminase./am atipit în câteva rânduri si mi s-a pãrut cã adorm./dar de fapt spusesem vrute si nevrute,/râzând prosteste si plângând enorm” (Momfa).
