(urmare din pagina 14)
...creascã/o pãpusã de cearã/pentru care eu, niciodatã/n-am avut sentiment de iubire“ (Tristetea, tãcerea si pãpusa de cearã).
Ioan Vieru
Zilele fluxului, Editura Premier, Ploiesti, 2000, cu prefatã de Ion Stratan.
Poemele din aceastã cãrticicã de buzunar, initiatã de Biblioteca Nicolae Iorga din Ploiesti, rezidã în dispersia consemnãrilor în care „obligatia” de a fixa clipa reflectatã în razele oglinzii existentialului înregistreazã o constiintã nelinistitã. Sunetul clar al limbii poeziei lui Ioan Vieru alcãtuieste o acoladã în timp, cu limpezimea vorbei românesti cultivate de un Stefan Augustin Doinas - conchide în prefatã poetul Ion Stratan. Pot continua spunând cã „vorbele” sunt, aici, cu o fatã în „fiintã”, cu alta în „nefiintã”; natura lor e pe alocuri duplicitarã, ele mãrturisesc si ascund si „spus” si „nespus” (grai si tãcere).
Ioan Vieru detine stiinta desacralizãrii sentimentelor si, printr-o „atitudine” oarecum ironicã fatã de acestea, reuseste sã nu cadã în sentimentalism, sã evite „banalitatea compromitãtoare”. Se observã, cel putin în acest volum, cã autorul nu are slãbiciune pentru formele exterioare ale versului, într-o poezie de conceptie, el însusi fiind un cerebral al cãrui text se organizeazã ca „meditatie” în jurul unei „idei generale”. O astfel de poezie, aparent seacã emotional, se încarcã, la Ioan Vieru, cu o muzicalitate specialã, poetul beneficiind de o solidã cunoastere a poeziei moderne. El realizeazã imaginea (foarte) concentrat, în vers „eliptic”, redusã uneori la „aditiunea de elemente abstracte”, cum ar spune Eugen Simion. Pauzele produse de constructia paratacticã a discursului poetic mãresc capacitatea de asociere a unor „fenomene eteroclite“.
„a venit marea schimbare si nu asta s-a vrut/ne pregãteam sã trecem râul în urma pestelui/îndreptându-ne spre nãvod/reciteam de la sfârsit cartea/despre care s-au prezentat rapoarte noilor aliati/ne-am luat bagajul în timp ce tot mai multi se aflau/de-a lungul soselei realmente pustii/cei cu mâinile fracturate au cãlãuzit/în peisajul deloc schimbat/oare sângele fotografiazã partea vãzutã a stânjeneilor/în vremea nereusitei avarii/am intrat dupã schimbul de replici/dupã împãrtirea în douã a zidului transparent/s-a auzit ruga” (Disparitia confidentialã).
Constantin Abãlutã
Odãile, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2001
„Tesãtura de împrejurãri curente, de fapte minime, de sentimente surdinizate, indecise, aproximeazã concretul rãscolitor al existentialului” (Gh. Grigurcu).
Apãrutã la doi ani dupã Cârtita lui Pessoa (1999), Odãile pãstreazã în substanta versurilor o bogatã intelectualitate - idee, atitudine, viziune - încorporatã cu finete în fluxul liric. Constantin Abãlutã aplica „regulile aleatorului”, constrângându-si discursul la o „deformare expresivã” justificatã principial prin „opozitia spiritului fatã de disjunctia si disolutia realului” (Mircea Iorgulescu).
Densa încãrcãturã de gânduri, de sensuri, de întrebãri pe marginea unei realitãti imediate, rãmânând mai mereu emotie si tãlmãcire a experientei personale, poezia lui Constantin Abãlutã rãspunde necesitãtii interioare a „materializãrii” ideilor si implicit „semnului” major întru cunoasterea umanã. Cu alte cuvinte, în tot ce scrie, poetul Abãlutã preferã drumul drept de la emotie la cuvânt, de la meditatie la expresie, principala preocupare a lui fiind aceea de a transmite un mesaj cât mai limpede. Dispus în douã mari capitole, Odãile si Soare strivit pe zid, volumul de care ne ocupãm pare saturat de concret, plin de evenimente, de teme si idei, de fiinte, întâmplãri si lucruri. „Sunt vinovat cã mã gândesc atât de rar la mama/ea care tãcea prima când mã vedea c-astern cuvinte pe-o hârtie/intuind grozãvia clipei de-ntrerupere/dintr-o activitate neutilitarã/tocmai de aceea sfântã ca o rugãciune/Mamã tu ce asezai masa rânduiai farfurii tãiai pâinea/si miscai usor din buze fãrã a rosti vreo vorbã/relegând întelesuri într-un obscur gol lãuntric/fãrã a fi constientã de aceasta cãci rãmâneai surprinsã/când te întrebam la ce te gândesti/si-mi rãspundeai convinsã: La nimic!/Mamã tu pãrtasã a nimicului interior/simt azi cã ti-l transcriu întocmai cuvânt dupã cuvânt” (Transcriere).
Eugen Evu
Sãrutul cu privirea, Editura Signata, Timisoara, 2001
Versurile din acest masiv volum apãrut în colectia Liliput se adapteazã fãrã eforturi evidente acelui ritm interior în care se înscrie toatã respiratia afectiv-reflexiv-meditativã a autorului. Nimic fortat, desi travaliul nu lipseste. Aici totul are înfãtisãri verosimile. Totul este „rupt” din credibilitatea fenomenului. Frumusetea plasticã, virtuozitatea expresiei sunt incontestabile. Dincolo de armoniile de cristal, palpitã profund trãiri existentiale, „semnul de foc” al acestui poet. În creatia lui Eugen Evu, fragmente de lumi diferite (paralele) se suprapun - metafizic vorbind - si se întretaie prin desconsiderarea oricãrei cauzalitãti. Autorul pare a se întreba, sugerând cã toate cuvintele pot fi reactii în lant, explozii de sonuri si culoare - dacã poezia nu îsi este suficientã siesi...
Cu retina suprasaturatã, poetul se întoarce spre interior, regãsindu-si fantasmele care concureazã imaginile existentei, relevând nevoia obsesivã de real, de unde si descrierea minutioasã a „crâmpeiului” de lume cuprins între limitele privirii. Eugen Evu s-a dovedit de-a lungul anilor un spirit...
(continuare în pagina 16)
