Ancheta Cafenelei
(urmare din pagina 4)
...obiectivitate, fãrã idealizãri sau caricaturizãri excesive”. Si se orienteazã constant dupã „metoda de creatie a realismului socialist”, care „pune arta în concordantã cu realul”, cum spune G. Cãlinescu. Într-o lume interesatã de spatiile virtuale, fascinatã de tainele ambiguitãtii si de gustul pentru umbra cuvintelor, deci pentru limba zeilor, în care provocãrile milenariste pustiesc orizonturile realitãtii cu presimtirile de sfârsitul veacului, optzecismul instaureazã suprematia modelelor concrete, obiectualitatea, un textualism bazat pe stilul jurnalier si pe limbajul gazetãresc, pe transmisia în direct din cotidian. Fãrã sã observe cã obiectivitatea are o vagã tangentã cu lumea subiectivã, deoarece este proprietatea obiectelor, nu a subiectelor. Mã tem cã deplasarea instantei de autoritate pe avangardã, complementar cu înclinatia pentru un realism cotidianist prea miop si, de multe ori, cu totul fudul, pune într-o contradictie de fond spontaneitatea exercitiului compozitional, în care opera se proiecteazã, se deruleazã, se povesteste si se analizeazã pe mãsura procesului de creatie. Prin acest proiect estetic autorul intrã în text cu identitatea lui civilã si interfereazã jurnalul de viatã cu jurnalul de creatie, cu toate cã uneori produce prea multã zarvã, iar alteori o seninã confuzie nu între specii si genuri, ci între a exista si a fi. Eu cred cã din asocierea categoriilor de realism citadin cu realismul stradal nu va iesi niciodatã nimic. Nici din vocalizele cu privire la simularea realitãtii lingvistice prin transcrierea limbii pãsãresti a ziarelor si a documentului administrativ sau prin abolirea normelor gramaticale. Însã poate iesi ceva din revalorizarea tensiunilor estetice dintre arte, chiar prin abolirea frontierelor dintre povestire si eseu, din resuscitarea dicteului subconstient. Si poate mai ales din proiectele de personaje care se contopesc într-un eu narator subiectiv, fie si prin tehnica cinematograficã sau prin colaj, practicând fragmentarismul videoclipului laolaltã cu frenezia ludicã, parodicã si teatralizantã.
4. Ca sã mã execut, ar trebui sã legitimez douãzeci de nume. Vai mie! De-as cunoaste douãzeci de scriitori esentiali, compatibili cu ideea de generatie ’80, as concura cu ei la cursele de ogari de pe Câmpiile Elisee, dacã la Premiul Nobel, ca români, va fi întotdeauna infinit mai complicat. De aceea socotesc potrivit sã fiu reticent si sã-mi divulg limitele. Într-o materie în care am bãnuiala cã existã doar doi-trei autori siguri, constat cã astãzi mai degrabã ei se leapãdã de uniformele optzeciste. Pentru mine, este un paradox: sã vãd în Gheorghe Crãciun cel mai bun teroretician al optzecismului si în Compunere cu paralele inegale cartea cea mai strãinã de optzecism dintre toate cãrtile înseriate acolo, dupã cum am avut ocazia sã constat într-un volum de cronici din tranzitie.
5. Desigur, o compunere cu paralele inegale între poezia (literatura) optzecistã si poezia (literatura) de tinerete a lui Zaharia Stancu, Laurentiu Fulga, Sasa Panã, Stephan Roll, Geo Bogza, Miron Radu Parachivescu sau Geo Dumitrescu este oricând posibilã. Ea poate învedera cã modelele care detin puterea astãzi sunt de gãsit în acest catalog tribal. Dar compunerea nu ar face un bun serviciu optzecismului. A fãcut un serviciu treizecismului interbelic. Si e destul. Optzecismului i s-ar putea face într-adevãr un bun serviciu eliberându-l de idolii tribului si din toate stereotipurile post. Si ajutându-l sã se afirme prin sine. Deoarece este întotdeauna foarte greu sã comandãm comportamentul posteritãtii, e mai bine sã admitem cã puterea, pe terenul filozofiei artei, în spatiul esteticii filozofice, deci pe terenul esteticii de sus, o dau numai normele valorii estetice. Puterea literarã pe terenul manualelor scolare, pe terenul revuisticii de consum si al câtorva grupuri de opinie, pe teren socio-politic la urma-urmei - da, ti-o pot da diversele haimanale ideologice. Dupã cum ti-o pot si retrage. Dar dacã ajungem la o asemenea confuzie de criterii si ne facem asemenea tinte, atunci nu trebuie sã ne mirãm cã suntem tintiti. Sã ne orientãm dupã constelatiile valorii, nu dupã conditia operei ca obiect de marfã, deoarece în luncile Parnasului nu se urcã cu mãrfarul. Dacã suntem ispititi de privilegiile care decurg din progresul concurential pe scara socialã si ne orientãm dupã criteriile vânzãrii, vom fi confundati întotdeauna cu vânzãtorii de bunuri. Inclusiv ai bunului suprem ce ni s-a dat. Si care suntem noi însine.
6. Sã spele mai degrabã picioarele cersetorilor la intrarea în templu, ca orice împãrat lipsit de trufie, dacã întelege supliciul. Sau sã fie glorificat de ciraci si sã fie cotonogit de haidamaci, dacã preferã stilul eroic.
Anchetã realizatã de Virgil DIACONU
