Lector
Marian BARBU
Locuitor al propriei sale patrii - Stefan Dumitru Afrimescu
(urmare din pagina 8)
...de un mod similar de oficiere a poeziei unui discurs în versete de prozã poematicã. Dificultatea a stat întotdeauna în analiza nuantelor de fond si în existenta tutelarã a predecesorilor români importanti.
Reflexul declinabil proxim pentru ermetism, la noi, rãmâne Ion Barbu (mai putin contextul universal - St. Mallarmé, P. Valéry, G. Ungaretti), iar pentru vituperatia grindinoasã ca reactie a unui suflet primar strivit de materie, Tudor Arghezi.
Cert este cã în momentele în care Stefan Dumitru Afrimescu a frecventat cenaclul lui Cezar Ivãnescu, Numele poetului, tinerimea constientiza explicit, gratie amfitrionului, si pe Saint-John Perse, si pe Lautréamont.
Reducând proportiile la scarã, coincidentele biografice spun uneori mai mult decât lecturile. Dacã Saint-John Perse si-a impus o tãcere poeticã de douãzeci de ani, Stefan Dumitru Afrimescu tace editorial douãzeci de ani.
Dupã publicarea în volumul colectiv În acest lung asediu a versurilor selectate în urma unui concurs de debut organizat de Editura Albatros (1982), Stefan Dumitru Afrimescu publicã versuri în revistele literare Luceafãrul, Arges, Flacãra si Tomis. Dar aparitia unui nou volum de versuri se produce de-abia în 2002, la Editura AMB Bucuresti, cu volumul de versuri No man’s patria.
Poetul este si autorul unei cantitãti apreciabile de manuscrise din care a lecturat la Clubul scriitorilor, lucru care probeazã indubitabil cã a scris masiv poezie si nu s-a trezit peste noapte victimã a incontinentelor de sugestie paranormalã.
Cele 71 de poezii adunate în volum trebuie sã fie citite ca secvente ale aceluiasi poem. Atât atmosfera cenaclistã bucuresteanã (cu totul exceptionalã sub auspiciile poetului Cezar Ivãnescu), cât si modelul activ intrat în poezie (Saint-John Perse) au consolidat fascinatia pentru acest mod de concepere a poemului în poem, ca succesiune de structuri închis/deschise. Scrierea lacunarã (întreruptã) face loc unui spatiu enigmatic si intermediar de tranzitivitate.
Întrebuintarea obsesivã a conjunctiilor simple „iar”, „si” (marcã a coordonãrilor copulative) la începutul fiecãrui fragment poetic ce urmeazã unei structuri poematice nedefinite este argumentul cel mai simplu cã la nivelul intentiei suflul este unic, indicându-ni-se continuitatea.
Mã voi opri la douã fragmente ilustrative prin ele însele prin raportarea la un acum etern care îl cuprinde pe un atunci („illo tempore”) nedefinit, vag, într-o ramificatie simultanã - Si voi zodii, pag. 34, si Si pânã unde mergeati, pag. 35 - pe care le voi reproduce unul dupã altul, pentru a face pregnantã continuitatea discursului: „Si voi zodii/(din care slãvi cãzute?)/mai complotati si azi,/arãtându-i calea întoarcerii... (pag. 34). „Si pânã unde mergeati/în depãrtarea voastrã,/de-i mai dati si acum nopti de visat,/pânã la pierderea definitivã/a visului?/Pânã la viatã” (pag. 35).
Enuntul se concentreazã eliptic progresiv, substantivul subiectivizat „(voi) zodii” concretizat la pag. 34 fiind evitat, subînteles (amânat) la pag. 35, în care are continuarea organicã.
Aerul impersonal si ermetic este efectul pe care îl produce estomparea circumstantierilor. Întrebãrile firesti sunt „voi, zodii” (care zodii?), împotriva cui? („complotati”), cui? („mai dati nopti de visat”). Evident, toate zodiile sub care este asezat un om permanent, transindividual. Acesta este locuit de multitudinea eu-rilor, este punctul celei mai înalte convergente pentru insul (eu/tu) si umanitatea vremelnicã (noi/voi).
Substituindu-se acestuia, poetul întrebuinteazã cu o ambiguitate deliberatã, în acelasi timp, registrul înalt si registrul grav de personalizare, asigurându-si echidistanta vocii, „obiectivitatea” gestului.
Aceluiasi regim elastic i se aplicã statutul privilegiat de precizie sintacticã în locomotia textului, în cadrul modurilor personale (predicative) acceptându-se la nivelul unitãtilor concomitenta timpilor.
Economia lacunarã a secventelor poetice, subliniatã de suspensiile ortografice, se închide când si când, aparent, cu un verb la mod nepersonal (nepredicativ), pregãtind transportarea sensului pentru secventa urmãtoare. Nu ne vom afla aproape niciodatã în fata unei concluzii, ci a unei stãri, împrejurãri, suferinte cu un scop, provenientã sau destinatie genericã.
Geografia se insinueazã mitic abstractã (elementarã). Omul se aflã într-un exil perpetuu si un somn perpetuu,...
(continuare în pagina 10)
