JURNAL
PARIZIAN ’88
Mariana
SENILÃ-VASILIU
27
octombrie
Prin
fata tablourilor de la Orsay trece fel de fel de lume si fiecare reactioneazã
în felul sãu: unii, singuratici, privesc atenti, îndelung
fiecare lucrare; altii comenteazã câte un tablou, se întorc
la un altul pentru a reveni la primul trãgând probabil
o concluzie. Douã fete în fata unor balerine pictate de
Degas încearcã sã vadã dacã pozitia
picioarelor e corectã si iau poza respectivã. Tocmai pictura
le scapã. Doi tineri fac copii dupã tablourile din muzeu:
ea copiazã un Degas, el un tablou de Renoir. Si, din nou, niste
oameni în cârje parcurgând muzeul pe distante care
sfideazã si cele mai bune picioare. Câtiva, cu picioarele
zdravene, sleiti de obosealã, stau pe banchetele din mijlocul
sãlii, uitându-se cu privirea pierdutã la tablouri.
Manet face picturã pe te miri ce. Un fir de sparanghel, o lãmâie,
un pahar cu flori îi sunt suficiente. Lipsit de imaginatie, e,
totusi, ochiul cel mai sensibil atunci când e vorba sã
observe ceva. Ca sã poatã picta are nevoie de pretextul
realitãtii. Când face compozitie, substituie realitãtii
tablourile altora: ale lui Giorgione, Tizian sau Goya.
Dupã-amiazã, fiindcã biletul de intrare mi-o permite,
revin la Orsay Bouguereau. Simti cã revolta era necesarã
în artã si întelegi de ce Picasso spunea referindu-se
la pictura sa: „Cât despre mine, salvarea mea e cã
fac din ce în ce mai rãu”.
Camille Claudel. Fotografia cu bicornul de academician a fratelui sãu.
Ce soartã tragicã sã fii abandonatã de familie
aproape patru decenii într-un azil! Boala se resimte deja în
încâlciturile sculpturii, în viermuiala de forme.
Rodin a sacrificat-o pe altarul egoist al creatiei. Atelierele artistilor
sunt, adesea, capcane pentru femeile inteligente. Mai întotdeauna
câstigã menajerele sau femeile simplute ce nu dau bãtaie
de cap si care sunt confortabile ca o pereche de papuci de casã
pe care îi gãsesti exact unde i-ai lãsat.
Paris,
28 octombrie 1988
Muzeul Omului
„Pe
pãmânt e loc pentru toti” - Schiller. Nu stiu cum
se face însã, dar istoria începe cu doi frati, Cain
si Abel, dintre care unul n-a avut loc de celãlalt. Dupã
care n-au mai încãput familiile unele de altele, dupã
aceea au intrat în rãzboi triburile, populatiile, neamurile,
tãrile si chiar continentele. Chestiunea „spatiului vital”
a fost lansatã, tot de un neamt, cam la o sutã cincizeci
de ani dupã ce germanul Schiller afirmase cã e loc pe
pãmânt pentru toatã lumea. Ideile, ca si oamenii,
intrã si ele în conflict.
Omul face ocol de la simplitate si profunzime, prin formalism si elocventã,
pentru a se strãdui mai apoi sã ajungã de unde
a plecat: la esentã.
Madagascar. „Lamba”, vesmântul lor traditional, este
o bucatã de pânzã albã cu dungi negre pe
care o poartã toatã viata: copilul mic este purtat pe
spatele mamei învelit în lamba; fetele îsi înfãsoarã
cu lamba, cu foarte mare elegantã, umerii; când se duc
sã primeascã zebu-ul sacru, bãrbatii se îmbracã
în lamba; la moarte, malgasii sunt înfãsurati tot
în lamba. Un singur vesmânt toatã viata. Si când
te gândesti la defilãrile de modã sezoniere. La
mode qui se demode.
Abisinia. În muzeu a fost reconstituit interiorul unei biserici
crestine din aceastã tarã. Pictura icoanelor seamãnã
teribil cu cea de la noi, cu exceptia unui rosu foarte cald pe care
îl folosesc, dar si a ochilor mari, imensi si expresivi semãnând
cu portretele de la Fajum. Ori cu ochii domnisoarei Pogany. Sfântul
Gheorghe ucigând... un taur. Legenda lui Mytras se amestecã
necomplexat cu iconografia crestinã, dupã cum elemente
decorative musulmane se amestecã printre cele bizantine. Metisajul
artistic, asemenea celui uman, dã exemplare deosebit de expresive.
Precum Biserica Antonios de la Gondar.
Un amãnunt care mi se pare tare ciudat: crestinii abisinieni
nu cunosc crucifixul, cel de la Muzeul Omului fiind o raritate.
