Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]


JURNAL PARIZIAN ’88

Mariana SENILÃ-VASILIU

27 octombrie

Prin fata tablourilor de la Orsay trece fel de fel de lume si fiecare reactioneazã în felul sãu: unii, singuratici, privesc atenti, îndelung fiecare lucrare; altii comenteazã câte un tablou, se întorc la un altul pentru a reveni la primul trãgând probabil o concluzie. Douã fete în fata unor balerine pictate de Degas încearcã sã vadã dacã pozitia picioarelor e corectã si iau poza respectivã. Tocmai pictura le scapã. Doi tineri fac copii dupã tablourile din muzeu: ea copiazã un Degas, el un tablou de Renoir. Si, din nou, niste oameni în cârje parcurgând muzeul pe distante care sfideazã si cele mai bune picioare. Câtiva, cu picioarele zdravene, sleiti de obosealã, stau pe banchetele din mijlocul sãlii, uitându-se cu privirea pierdutã la tablouri.
Manet face picturã pe te miri ce. Un fir de sparanghel, o lãmâie, un pahar cu flori îi sunt suficiente. Lipsit de imaginatie, e, totusi, ochiul cel mai sensibil atunci când e vorba sã observe ceva. Ca sã poatã picta are nevoie de pretextul realitãtii. Când face compozitie, substituie realitãtii tablourile altora: ale lui Giorgione, Tizian sau Goya.
Dupã-amiazã, fiindcã biletul de intrare mi-o permite, revin la Orsay Bouguereau. Simti cã revolta era necesarã în artã si întelegi de ce Picasso spunea referindu-se la pictura sa: „Cât despre mine, salvarea mea e cã fac din ce în ce mai rãu”.
Camille Claudel. Fotografia cu bicornul de academician a fratelui sãu. Ce soartã tragicã sã fii abandonatã de familie aproape patru decenii într-un azil! Boala se resimte deja în încâlciturile sculpturii, în viermuiala de forme. Rodin a sacrificat-o pe altarul egoist al creatiei. Atelierele artistilor sunt, adesea, capcane pentru femeile inteligente. Mai întotdeauna câstigã menajerele sau femeile simplute ce nu dau bãtaie de cap si care sunt confortabile ca o pereche de papuci de casã pe care îi gãsesti exact unde i-ai lãsat.

Paris, 28 octombrie 1988
Muzeul Omului

„Pe pãmânt e loc pentru toti” - Schiller. Nu stiu cum se face însã, dar istoria începe cu doi frati, Cain si Abel, dintre care unul n-a avut loc de celãlalt. Dupã care n-au mai încãput familiile unele de altele, dupã aceea au intrat în rãzboi triburile, populatiile, neamurile, tãrile si chiar continentele. Chestiunea „spatiului vital” a fost lansatã, tot de un neamt, cam la o sutã cincizeci de ani dupã ce germanul Schiller afirmase cã e loc pe pãmânt pentru toatã lumea. Ideile, ca si oamenii, intrã si ele în conflict.
Omul face ocol de la simplitate si profunzime, prin formalism si elocventã, pentru a se strãdui mai apoi sã ajungã de unde a plecat: la esentã.
Madagascar. „Lamba”, vesmântul lor traditional, este o bucatã de pânzã albã cu dungi negre pe care o poartã toatã viata: copilul mic este purtat pe spatele mamei învelit în lamba; fetele îsi înfãsoarã cu lamba, cu foarte mare elegantã, umerii; când se duc sã primeascã zebu-ul sacru, bãrbatii se îmbracã în lamba; la moarte, malgasii sunt înfãsurati tot în lamba. Un singur vesmânt toatã viata. Si când te gândesti la defilãrile de modã sezoniere. La mode qui se demode.
Abisinia. În muzeu a fost reconstituit interiorul unei biserici crestine din aceastã tarã. Pictura icoanelor seamãnã teribil cu cea de la noi, cu exceptia unui rosu foarte cald pe care îl folosesc, dar si a ochilor mari, imensi si expresivi semãnând cu portretele de la Fajum. Ori cu ochii domnisoarei Pogany. Sfântul Gheorghe ucigând... un taur. Legenda lui Mytras se amestecã necomplexat cu iconografia crestinã, dupã cum elemente decorative musulmane se amestecã printre cele bizantine. Metisajul artistic, asemenea celui uman, dã exemplare deosebit de expresive. Precum Biserica Antonios de la Gondar.
Un amãnunt care mi se pare tare ciudat: crestinii abisinieni nu cunosc crucifixul, cel de la Muzeul Omului fiind o raritate.