(urmare
din pagina 18)
Ceva-ceva
s-a mai pãstrat prin Bucovina, Maramures. Mai e si chestie de
modã, mode, împrumuturi de la diverse natii, reluãri,
inventii inspirate sau nu. Ce-si permitea un patrician din vechiul Pompei:
vile luxoase, somptuos împodobite cu fresce orbitor de frumoase,
mozaicuri superbe, scumpe, ce gust, ce rafinament, ce epocã!
Sau Venetia lui Tizian si Veronesse, ce urbe, ce arhitecturã,
ce piatã San Marco, ce podoabe, ce obiecte, ce haine, ce catifeluri,
ce design vestimentar, ce artã, ce mecena, ce artisti. În
comparatie cu toate astea noi ne scãldãm în prost-gust,
în kitsch. La noi, cei îmbogãtiti peste noapte (parveniti),
lipsiti de cea mai elementarã culturã, nu numai artisticã,
îsi construiesc si decoreazã hardughiile cu tot ce-i mai
detestabil. Problema într-un sens ar fi mai simplã... sigur,
au existat tot timpul artisti, artizani, arhitecti. Unii mai buni, altii
mai prosti. Când cineva, persoanã fizicã bogatã,
primãrie, institutie, minister, doreste sã comande executarea
unei lucrãri, obiect decorativ sã zicem uzual, o bancã
pe care stai în piatã, o statuie, piatã publicã,
un tablou, o frescã, apoi dã comanda artistului bun, nu
prostului. Chestia cu „Lasã cã mã pricep
si eu sau unul le face pe toate” la noi a lucrat si lucreazã
continuu. Pile, relatii, prieteni etc. Si încã ceva: ar
trebui sã fie obligatorii în scoli, de la grãdinitã
chiar, orele de educatie artisticã, esteticã, plasticã.
Sã-i obisnuim cu frumosul pe copii, de mici.
Privesc uneori vitrinele magazinelor si ce vãd? Bibelouri ordinare,
produse de serie ieftine, grotesti, imitatii submediocre, chinezãrii
ciudate, icoane, basoreliefuri cu teme religioase deplorabile, provenite,
culmea, tocmai din Italia lui Michelangelo si Tintoretto. E adevãrat
cã uneori gãsesti ceva bun în galeriile U.A.P.,
dar si acolo lângã ceva bun troneazã des prostul-gust.
Kitsch-ul se gãseste peste tot si în Occident. Dar la noi
este atât de barbar cã-ti strepezeste sufletul. Ce putem
face noi sã-l combatem? Mi-e teamã cã nu prea mult,
pentru cã aceastã chestiune ne depãseste. Cred
cã tine de o politicã nationalã (guvernamentalã?)
care la noi în sensul ãsta lipseste. Ar trebui sã
fim educati sã nu mai privim la televizor emisiuni idioate cu
prezentatori lãlâi si prosti, cu stiri de doi bani, emisiuni
cu moderatori si moderatoare cretine, tembele, cu parlamentari gângavi
si netoti, sã nu-i auzim ce scot pe gurã. Sau poate ar
trebui sã începem cu educatia esteticã igienizantã
de mult mai de jos. Ar trebui sã ne obisnuim sã punem
gunoiul menajer în saci de plastic bine legati, cum fac altii
prin Occident, sã avem toalete publice curate. Existã
toalete ecologice prin oras, dar am vãzut un român fãcând
pipi pe ele, nu în ele!...
- Un moralist francez contemporan (André Comte Sponville) afirma
cã solidaritatea este mai degrabã o stare de spirit. Cum
comentati solidaritatea de breaslã din orasul în care trãiti?
Existã un dialog coerent între pictorii de aici?
- Solidaritate partialã, pe grupulete. Dialog foarte, foarte
slab. Dar e speranta de mai bine.
- Mã intereseazã dacã ar fi benefic sã existe
în acest oras un pictor „ferment” care sã genereze
o miscare a acestei arte, sã formeze „o scoalã”.
Dvs. aveti un mentor?
- Mã întreb si eu cum ar fi.
- Omul contemporan si-a cam pierdut... timpul si rãbdarea, atât
de necesare întâmpinãrii artei. Ce credeti cã
ne rezervã viitorul? Lumea se va „imuniza” la artã
(picturã) sau se va deschide spre aceste întelesuri?
- Va deveni, din pãcate, mai refractar la artã. As vrea
sã mã însel.
- Stiu cã aveti o relatie afectivã cu poezia. Un pictor
care simte, scrie, publicã si citeste poezie! Ce reprezintã
din perspectiva maturitãtii artistice, azi, poezia pentru dvs.?
- Era pe la începutul anilor ’80, treceam printr-o crizã,
nu mai lucram sau ce fãceam nu-mi plãcea deloc. Am lãsat
atelierul si m-am apropiat de poezie (lecturi, scris), dar si de prozã
(i-am descoperit pe sud-americanii Sabato, Cortazar, Coelho, Marquez
si multe alte nume din alte culturi), cunosteam câtiva optzecisti
si am descoperit atunci un mare prozator (si poet) pe Vasile Voiculescu,
pe care-l recitesc si acum ca si pe Borges, ce prozã, miracol.
Citeam si recitesc, cu plãcere, poezia japonezã, haiku.
Eram fascinat de literaturã, dar am lãsat totul deoparte,
lecturile si m-am apucat de scris. Tremuram de emotie, sincer. Era un
pic altceva decât în fata pânzei, teritorii, lumi
noi. Si dã-i la scris sute de texte cu rimã si albe. Când
i le-am arãtat prietenului meu Matei Visniec nu-i venea sã
creadã. I-au plãcut la nebunie. Dar se tot îndoia
cã le-as fi scris eu. A zis: bãtrâne, esti tare,
poti face bani cu astea (aiurea!); el a fost totdeauna un obsedat de
bani, sã devenim bogati etc.
Am debutat cu pseudonimul Sandu Costa, în SLAST-ul lui Alex. Stefãnescu,
în Luceafãrul, Amfiteatru, Convorbiri, la Iasi. A fost
o perioadã fascinantã din viata mea, magia cuvintelor,
pauza dintre ele, forta lor nebãnuitã. Apoi am revenit
la pânzele mele formate mari, am gãsit un filon nou, m-am
schimbat cu totul. Trebuia oare sã fac ce fãcusem sã
ajung aici? Nu stiu. Trebuie sã îndrãznim sã
dãm totul, altfel lâncezim. Din pãcate, azi poezie
nu se prea mai citeste sau nu atât de mult ca înainte. Eu
revin uneori la ea, nu prea des, pentru cã pictura mã
acapareazã zilnic. Dumnezeu e un pic cam departe de noi. Când
uneori ne apropiem de El, zice: esti prea aproape si nu vreau sã-mi
vezi fata. Lãtratul inimii se aude rar departe de trup...
