(urmare
din pagina 12)
Toate
procedeele poetice caracteristice exemplificã într-un fel
sau altul deviatia si obligã la opriri asupra expresiei si reflectii
asupra formei. Izbitoare, diferite, exagerate sau impresionante, aceste
expresii atipice sunt o problemã de continut poetic.
Este mai mult decât o turbulentã, e o schismã terminologicã.
Procedeele analogice traditionale dispar din câmpul de interes
conceptual, atenuate de noi modele aglutinante ale materialului lingvistic
- structurã, nivel, semnificatie.
III. Etimologia cuvântului metafora pare a fi fixatã în
greacã, „metaphora” însemnând transport,
strãmutare, trecere dincolo, transfer în sens figurat.
Dacã pentru Alfred Biese totul este metaforã (Tudor Vianu
afirmã o datã cu acesta si cu Heinz Werner cã fiecare
cuvânt este o metaforã, la originile sale functinând
analogia), Blaga reuseste sã sincronizeze poetica sa cu marile
curente europene ale timpului datoritã modului cum a înteles
sã trateze problema metaforei. Identificarea substantei actului
de culturã în afara stilului si argumentarea deosebirii
acestei substante de substanta din naturã prin aspectul sãu
metaforic creeazã si bresa ideaticã majorã care
permite acestei poetici sã îsi manifeste sincronicitatea
peste timp.
IV. Influenta scolilor neokantiene si a Scolii de la Freiburg - Husserl
si Heidegger - si faptul cã demersul sãu filozofic le
este îndatorat în mare mãsurã i-a furnizat
argumentatia care i-a permis sã punã într-o relatie
de compatibilitate constantã discursul liric cu natura contradictorie
a imaginii poetice, joc al sensurilor care apeleazã aperceptiv
referentialitatea lumii si o recreeazã cu mijloace plasticizante
si/ori simbolice. Metafora fiind un dat substantial care se refuzã
cunoasterii pozitive, poate sã exprime în forma sa revelatoare
latura ascunsã a lumii concrete. Este singura cale prin care
insul trecãtor e adus în prezenta noimei (temeiului, ar
scrie Martin Heidegger), modul irepetabil în care cofiinteazã
cu aceasta. Iatã un exemplu:
Copil, îmi plãcea, despuiat de vesminte,/sã intru-n
picioare în cada cu grâu/cufundat pân’ la gurã
în boabe de aur./Pe umeri simteam o povarã de râu/Si-acuma
în timpuri târzii, când mai vãd/câteodatã
grãmezi de seminte pe arii,/anevoie pun capãt fierbintei
dorinti/de-a le atinge cu fata./De-alintarea aceasta mã tine
departe doar teama/de-a nu trezi zeii, solarii,/visãtorii de
visuri tenace, cuminti./Laudã semintelor, celor de fatã
si-n veci tuturor!/Un gând de puternicã varã, un
cer de înaltã luminã,/se-ascunde în fiecare
din ele când dorm./Palpitã în visul semintelor/un
fosnet de câmp si amiezi de grãdinã,/un veac pãduret,/popoare
de frunze/si-un murmur de neam cântãret (Mirabila sãmântã
- Poezii, 1962).
Propunem atentiei expresiile poetice boabe de aur, povarã de
râu, timpuri târzii, un veac pãduret, popoare de
frunze, murmur de neam cântãret, care sunt elemente metaforice
plasticizante. Ele subînteleg referentii concreti (grâu)
sau abstracti (vârsta, maturitatea, senectutea) de care se depãrteazã,
dar pe care îi reproduc prin sintagme analogice pentru a-i sugera
calitativ nou (procedeu de acumulare) pânã la nivelul imaginii
simbol. În mãsura în care se asigurã expresiv
marea derivatie semanticã produsã de miscarea acestor
analogii, devine pe cât de izbitor, pe cât de clar cã
elogiul adus germinatiei universale si vesniciei vietii pune în
ecuatie cosmicã omul, reconsiderat „sub specia aeternitatis”
în cvadratura ciclurilor (nastere, viatã, împlinire)
si a perenitãtii valorilor sale (artã). Pãdurea
este umanitatea.
Intrapolarea mitului arhaic si întrebuintarea imaginii arhetipale
în primul rând mirabila sãmântã ce închide
în sine „supreme puteri”, într-o viziune unitarã
(mit poetic), îl conduce pe Eugen Todoran la certitudinea cã
ne-am afla în prezenta unei metafore transimanente.10
Un alt exemplu de metaforã revelatoare:
Spânzurat de cer printre ramuri/se frãmântã
în mãtasa-i/un pãianjen./Raza lunii l-a trezit din
somn./Ce se zbate? A visat cã/raza lunii-i fir de-al lui si/cearc-acum
sã se urce/pânã-n ceruri, sus, pe-o razã
(Visãtorul).
Nu fizicalitãtii lumii i-ar fi tributarã imaginea si chiar
transcendentelor, ci unui mod de închipuire, simbolizare a cerului,
prin gând si aspiratie, dupã o inefabilã logicã
...
(continuare
în pagina 14)
