Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]


(urmare din pagina 12)

Toate procedeele poetice caracteristice exemplificã într-un fel sau altul deviatia si obligã la opriri asupra expresiei si reflectii asupra formei. Izbitoare, diferite, exagerate sau impresionante, aceste expresii atipice sunt o problemã de continut poetic.
Este mai mult decât o turbulentã, e o schismã terminologicã. Procedeele analogice traditionale dispar din câmpul de interes conceptual, atenuate de noi modele aglutinante ale materialului lingvistic - structurã, nivel, semnificatie.
III. Etimologia cuvântului metafora pare a fi fixatã în greacã, „metaphora” însemnând transport, strãmutare, trecere dincolo, transfer în sens figurat.
Dacã pentru Alfred Biese totul este metaforã (Tudor Vianu afirmã o datã cu acesta si cu Heinz Werner cã fiecare cuvânt este o metaforã, la originile sale functinând analogia), Blaga reuseste sã sincronizeze poetica sa cu marile curente europene ale timpului datoritã modului cum a înteles sã trateze problema metaforei. Identificarea substantei actului de culturã în afara stilului si argumentarea deosebirii acestei substante de substanta din naturã prin aspectul sãu metaforic creeazã si bresa ideaticã majorã care permite acestei poetici sã îsi manifeste sincronicitatea peste timp.
IV. Influenta scolilor neokantiene si a Scolii de la Freiburg - Husserl si Heidegger - si faptul cã demersul sãu filozofic le este îndatorat în mare mãsurã i-a furnizat argumentatia care i-a permis sã punã într-o relatie de compatibilitate constantã discursul liric cu natura contradictorie a imaginii poetice, joc al sensurilor care apeleazã aperceptiv referentialitatea lumii si o recreeazã cu mijloace plasticizante si/ori simbolice. Metafora fiind un dat substantial care se refuzã cunoasterii pozitive, poate sã exprime în forma sa revelatoare latura ascunsã a lumii concrete. Este singura cale prin care insul trecãtor e adus în prezenta noimei (temeiului, ar scrie Martin Heidegger), modul irepetabil în care cofiinteazã cu aceasta. Iatã un exemplu:
Copil, îmi plãcea, despuiat de vesminte,/sã intru-n picioare în cada cu grâu/cufundat pân’ la gurã în boabe de aur./Pe umeri simteam o povarã de râu/Si-acuma în timpuri târzii, când mai vãd/câteodatã grãmezi de seminte pe arii,/anevoie pun capãt fierbintei dorinti/de-a le atinge cu fata./De-alintarea aceasta mã tine departe doar teama/de-a nu trezi zeii, solarii,/visãtorii de visuri tenace, cuminti./Laudã semintelor, celor de fatã si-n veci tuturor!/Un gând de puternicã varã, un cer de înaltã luminã,/se-ascunde în fiecare din ele când dorm./Palpitã în visul semintelor/un fosnet de câmp si amiezi de grãdinã,/un veac pãduret,/popoare de frunze/si-un murmur de neam cântãret (Mirabila sãmântã - Poezii, 1962).
Propunem atentiei expresiile poetice boabe de aur, povarã de râu, timpuri târzii, un veac pãduret, popoare de frunze, murmur de neam cântãret, care sunt elemente metaforice plasticizante. Ele subînteleg referentii concreti (grâu) sau abstracti (vârsta, maturitatea, senectutea) de care se depãrteazã, dar pe care îi reproduc prin sintagme analogice pentru a-i sugera calitativ nou (procedeu de acumulare) pânã la nivelul imaginii simbol. În mãsura în care se asigurã expresiv marea derivatie semanticã produsã de miscarea acestor analogii, devine pe cât de izbitor, pe cât de clar cã elogiul adus germinatiei universale si vesniciei vietii pune în ecuatie cosmicã omul, reconsiderat „sub specia aeternitatis” în cvadratura ciclurilor (nastere, viatã, împlinire) si a perenitãtii valorilor sale (artã). Pãdurea este umanitatea.
Intrapolarea mitului arhaic si întrebuintarea imaginii arhetipale în primul rând mirabila sãmântã ce închide în sine „supreme puteri”, într-o viziune unitarã (mit poetic), îl conduce pe Eugen Todoran la certitudinea cã ne-am afla în prezenta unei metafore transimanente.10
Un alt exemplu de metaforã revelatoare:
Spânzurat de cer printre ramuri/se frãmântã în mãtasa-i/un pãianjen./Raza lunii l-a trezit din somn./Ce se zbate? A visat cã/raza lunii-i fir de-al lui si/cearc-acum sã se urce/pânã-n ceruri, sus, pe-o razã (Visãtorul).
Nu fizicalitãtii lumii i-ar fi tributarã imaginea si chiar transcendentelor, ci unui mod de închipuire, simbolizare a cerului, prin gând si aspiratie, dupã o inefabilã logicã ...

(continuare în pagina 14)