Eseu
TIPURI
DE METAFORE ÎN POEZIA LUI BLAGA
Marian BARBU
I.
Poetul din Lancrãm a avut o foarte contradictorie viatã,
dacã se ia în considerare biografia privitã în
incidenta operei.
Mai simplu, modul în care aceasta si-a epuizat experientele culturale
cele mai diverse, reusind sã se concentreze sistemic pe un punct
metafizic de interes fundamental.
Tradusã în termeni de vointã si vocatie de a-si
reprezenta lumea într-o viziune articulatã axiologic, existenta
sa se consumã într-un paradox istoric absurd, bântuitã
de obsesia integrãrii filozofice a dimensiunii poetice.
Sistemul filozofic trebuia sã rezulte din poezie, disciplinând-o
„post factum” dupã canoanele unei hermeneutici enorme,
exacte si de necontestat.
Oricum, conceptul care lega poezia de filozofie a însemnat de
fapt o întoarcere demonstrativã la poezie, în tentatia
de a-i gãsi proximitãtile de adevãr.
Fenomenul acesta de recul i-a si marcat oarecum modul în care
poetul si-a însumat editorial opera filozoficã. Trilogia
a IV-a, Trilogia cosmologicã cu sectiunea I (Diferentialele divine)
apare în 1940, publicatã la Fundatia pentru Literaturã
si Artã. Asadar, prima aparitie este incompletã, urmatã
dupã trei ani (1943) de Trilogia cunoasterii, dupã patru
(1944) de Trilogia culturii si alti sase ani (1946) de Trilogia valorilor.
Ni se anuntã deci o constructie neterminatã, un proiect
arhitectonic la care se lucreazã începând cu antablamentul
sau arhitrava.
Ce înseamnã aceasta? Cã lucrãri din 1931
- Eonul dogmatic, apãrutã la Cartea româneascã
- sunt aduse în actualitatea preocupãrilor din 1943, iar
cele din 1936-1937 la o raportare directã cu cele din 1946.
Actul mecanic al editãrii operei filozofice nu putea decât
reflecta particularitãtile destinului sãu literar. Volumele
semnificative de poezie apar ca încheiate întotdeauna înaintea
obiectivãrii editoriale a eforturilor filozofice importante,
singurul semn istoric demn de luat în considerare în ceea
ce priveste caracterul concret al acestora.
Se scrie poezia mai usor decât filozofia? Elanul poetic se produce
spontan în conotatiile sale lirice, în timp ce logica, fie
ea si abisalã, determinã mai greu regimul de intelectie
necesar rigorii severe a constructiei metafizice? Retorica pare a fi
fãrã substantã.
Lucian Blaga întoarce constant si contradictoriu fata apolinicã
si mereu perfectibilã a teoreticianului cãtre opera poeticã
pe care o doreste extrapolatã într-un sistem comprehensiv,
compatibil cu structura liric dionisiacã, extaticã, dar
definitivã a acesteia.
Pentru George Cãlinescu, filozoful emite judecãti pertinente
de filozofie a culturii, însã devine de-a dreptul pueril
si neserios în epistemologia cunoasterii. Digresiunile poetului
filozof nu aveau cum sã nu dea în extravagantã metaforicã
pentru marele critic, de neconceput pentru pretentia cartezianã
a oricãrei filozofii care trebuie sã îsi salveze
fatalmente premisele.
Eterogenitatea instrumentelor conceptuale, chiar dacã promovate
cu o anumitã consecventã, tine tot mai mult de stil si
artã a expunerii. Terminologia blagianã se impune întotdeauna
datoritã însusirii unice a poetului de a gândi în
imagini sensibile, creând de cele mai multe ori o terminologie
prin mijloacele metaforice.1
Acest mod de a gândi prin retroproiectie poeticã nu a dat
greutatea filozoficã traditionalã unui demers intelectual
asezat pe utopia unei convergente ideatice absolute. Filozofia poetului
a ajuns, prin recurentã metaforicã, la poezia filozofului
si la poezie ca atare, esuând în încercarea de a-i
echilibra problematic integrator elementul poetic specific. Tentativele
de a-si circumstantia într-un larg orizont filozofic poezia pentru
a reusi sã-i dezghioace sâmburele peren l-au abandonat
într-o aceeasi absolutã incertitudine transistoricã,
generatoare de mari tensiuni interioare.
Filozoful s-a exprimat aproape întotdeauna dupã poet si
a încercat sã-i determine corect postumitatea si nu invers.
Dar miezul poeziei sale a rãmas intact si, în egalã
mãsurã refuzându-se determinãrii principiilor
modelatoare, inexplicabil.
Unii teoreticieni împing sensul disocierii si reliefeazã
accentul esential pe filozofie, remarcând faptul cã poezia
blagianã nu este decât comentariul abreviat, metaforic
al arhitecturii metafizice a sistemului filozofic, glosa lui liricã.2
Argumentul biografic si istoric vine precumpãnitor în sprijinul
primei afirmatii.
Poetul a dorit ca dimensiunea metaforicã si simbolicã
a liricii sale sã fie posteriori traductibilã ontologic
si legitimatã de straturile profunde ale culturii, sã
îsi regãseascã motivatia originarã în
cadrele orizontice. Miscãrilor anabazice si catabazice ale spiritului
poetic le corespunde nãzuinta formativã a stilului, nediferentiat
de mister, însã modelat de categoriile abisale, de sentimentul
spatiului si al timpului.
Iatã de ce conchidem cã stabilirea preeminentei poeziei
în simetria superioarã a operei lui Lucian Blaga atât
în succesiunile ei biografice si istorice, cât si în
circumstantºele ...
(continuare
în pagina 12)
