Lector
Paul ARETZU
Oglindã
împrejmuitã cu sânge
O
antologie literarã este perceputã ca asumare a unei maturitãti,
ea certificã o imagine, având un caracter cvasitestamentar.
Este un tablou pluridimensional, pe termen lung, definit, de obicei,
sistemic.
Gheorghe Izbãsescu dã o asemenea carte, Melodrama realului
(Editura Vinea, Bucuresti, 2003, prefatã de Nicolae Oprea, postfatã
de Stefan Borbely), un panoptic riguros organizat, cu o tramã
cursivã. Impresionantã este stiinta structurilor mari,
previziunea ansamblului, poetul gândindu-si volumele în
perspectivã, având de la început un plan unitar.
Scriind o poezie a aventurii existentiale, vãzutã ca exil,
autorul se încadreazã într-un model cultural, cel
homeric, efectuând, evident, o transmutatie în timp. Plecat
din satul natal, Lãicãi/Ithaca, trece dramatic printr-o
odisee spiritualã, devenind captivul Onestiului si sclavul seducãtoarei
Mirianida/Calipso. Încercând sã-i substituie niste
paliative - cetatea, garsoniera 49, crâsma - în final revine
acasã, în locul spiritualitãtii ancestrale. Gheorghe
Izbãsescu nu parodiazã eposul grec sau o face nesemnificativ,
ci reface joyceian un traseu initiatic (irlandezul fiind, de altfel,
un magnus parens al postmodernistilor). Prin acest demers, el opteazã
pentru modul de existentã utopic, întelegând cã
numai viclenia scrisului sustrage fiinta dramei timpului. În aceasta
constã tensiunea întregii poezii a lui Gheorghe Izbãsescu,
în permanenta oscilare între tablourile arhetipale eterne
si melodrama realului, înteleasã ca fugacitate. Poeziile
sale pot fi identificate ca o artã poeticã recursivã,
autorul aprofundând prin introspectare procesul de autocunoastere/autoreflectare.
Poetul are capabilitatea de a se privi din afarã si dinãuntru,
în acelasi timp, de a-si fi propriul spectator si cobai, abordând
(auto)cunoasterea cu uimire si cu sagacitate.
Primul ciclu, Rame captive din Ithaca, fixeazã reperele unei
vârste spirituale (si afective): mitul întoarcerii, nevoia
de regenerare, imuabilitatea casei, a legii, setea de eternitate: „Sînteti
prea obositi de carnea tranzitorie/a acestei planete ce tipã-n
univers solitarã” (Descriere dupã instinct). Poetul
refuzã conditia de adult: „Ce-mi trebuia mie cãlãtoria
atroce prin lume?” El evocã laptele matern, „alcoolul
acela alb”, care, cu prestigiul inocentei, devine judecãtorul
faptelor sale (Daimonul se confeseazã în zori).
Sunt enuntate teze ale unei poetici în care spiritualitatea este
rezultatul continuitãtii - „Satul meu crescut peste alt
sat mai vechi” - travaliul creator se desfãsoarã
ocult, într-o submergentã a memoriei, în „lacul
nesfîrsit de oase înghetate/din pîcla memoriei unde
dedesubt fratii mei,/prefãcuti în lebede, pregãtesc
înaltele muzici”, scrisul este un act salutar, rãscumpãrãtor,
dar fatal, consecinta lui este astralã, iar toatã aceastã
alchimie este un exercitiu, premeditat cu luciditate, de „negare
a realului/care nu-i decît o mincinoasã cortinã/pentru
muncile vii ale spiritului” (Pregãtind înaltele muzici).
Autorul recurge la un livresc protetic pe care îl asimileazã
unei mitologii proprii. Ca si Ulise, întors târziu în
casa matricealã, poetul îsi doreste o restauratie ancestralã,
o întoarcere la eposul copilãriei, o anulare a timpului,
când, printre lucruri vechi, sã-si exercite harul: „Sã
vãd pîntecul stiintei, hîrjonindu-mi-se de limbã,/aceastã
sinã de carne ce-n mers dezvoltã/nãluci: sã
dea de gustul mãretiei” (Arcul de os al lui Ulise).
Desi exprimã o experientã biografic-spiritualã,
poetul este lipit, pânã la propria suprimare, de text.
El scrie o poezie enuntiativã, un perseverent monolog bazat pe
eschive alegorice, pe o consecventã deconstructie stilisticã
si, într-o anumitã mãsurã, chiar semanticã:
„Vedeti? Semnul meu din nastere: un mãr pãduret/pe
care-l poti stoarce pînã devine gustos” (Semnul meu
din nastere).
Urmãtorul ciclu, Ulise al orasului, este o trilogie alcãtuitã
din Viata în tablouri, Garsoniera 49 si Coborîrea din tablouri.
Poetul practicã un lirism încapsulat, imploziv, bazat pe
alegoria hermeticã, pe simboluri, presupunând din partea
cititorului un efort de interpretare.
Ulise urban este un eu deturnat din utopia natalã (uter, sat)
si de la aventura exterioarã, a unui spatiu nemãrginit,
marea, la o focalizare extaticã interioarã, la un stadiu
abstractizat, scriptural: „Ci o pornesti pe drumul ce atîrnã-n/tabloul
din perete ce-a crescut/pînã la umãrul tãu
iar electrizat/de-o insulã în zbor necunoscut./[…]/Ulise
al orasului tãu, fictiunea/te împinge fãrã
sã vrei în cuvinte” (Ulise al orasului).
Cãlãtoria în tablou/memorie/mandala înseamnã
o formã de ascetism, de reprobare a realului prolific, iluzoriu,
si de optiune pentru stabilitate, hieratism, perenitate. Ulise abandoneazã
marea, adicã viata senzitivã, aventuroasã, naturalã,
si alege rigoarea orasului, geometria cetãtii, reprezentând
canonul spiritului: „Efectul semantic al cãlãtoriei
noastre va fi ...
(continuare
în pagina 9)
