Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]


Lector
Paul ARETZU

Oglindã împrejmuitã cu sânge

O antologie literarã este perceputã ca asumare a unei maturitãti, ea certificã o imagine, având un caracter cvasitestamentar. Este un tablou pluridimensional, pe termen lung, definit, de obicei, sistemic.
Gheorghe Izbãsescu dã o asemenea carte, Melodrama realului (Editura Vinea, Bucuresti, 2003, prefatã de Nicolae Oprea, postfatã de Stefan Borbely), un panoptic riguros organizat, cu o tramã cursivã. Impresionantã este stiinta structurilor mari, previziunea ansamblului, poetul gândindu-si volumele în perspectivã, având de la început un plan unitar.
Scriind o poezie a aventurii existentiale, vãzutã ca exil, autorul se încadreazã într-un model cultural, cel homeric, efectuând, evident, o transmutatie în timp. Plecat din satul natal, Lãicãi/Ithaca, trece dramatic printr-o odisee spiritualã, devenind captivul Onestiului si sclavul seducãtoarei Mirianida/Calipso. Încercând sã-i substituie niste paliative - cetatea, garsoniera 49, crâsma - în final revine acasã, în locul spiritualitãtii ancestrale. Gheorghe Izbãsescu nu parodiazã eposul grec sau o face nesemnificativ, ci reface joyceian un traseu initiatic (irlandezul fiind, de altfel, un magnus parens al postmodernistilor). Prin acest demers, el opteazã pentru modul de existentã utopic, întelegând cã numai viclenia scrisului sustrage fiinta dramei timpului. În aceasta constã tensiunea întregii poezii a lui Gheorghe Izbãsescu, în permanenta oscilare între tablourile arhetipale eterne si melodrama realului, înteleasã ca fugacitate. Poeziile sale pot fi identificate ca o artã poeticã recursivã, autorul aprofundând prin introspectare procesul de autocunoastere/autoreflectare. Poetul are capabilitatea de a se privi din afarã si dinãuntru, în acelasi timp, de a-si fi propriul spectator si cobai, abordând (auto)cunoasterea cu uimire si cu sagacitate.
Primul ciclu, Rame captive din Ithaca, fixeazã reperele unei vârste spirituale (si afective): mitul întoarcerii, nevoia de regenerare, imuabilitatea casei, a legii, setea de eternitate: „Sînteti prea obositi de carnea tranzitorie/a acestei planete ce tipã-n univers solitarã” (Descriere dupã instinct). Poetul refuzã conditia de adult: „Ce-mi trebuia mie cãlãtoria atroce prin lume?” El evocã laptele matern, „alcoolul acela alb”, care, cu prestigiul inocentei, devine judecãtorul faptelor sale (Daimonul se confeseazã în zori).
Sunt enuntate teze ale unei poetici în care spiritualitatea este rezultatul continuitãtii - „Satul meu crescut peste alt sat mai vechi” - travaliul creator se desfãsoarã ocult, într-o submergentã a memoriei, în „lacul nesfîrsit de oase înghetate/din pîcla memoriei unde dedesubt fratii mei,/prefãcuti în lebede, pregãtesc înaltele muzici”, scrisul este un act salutar, rãscumpãrãtor, dar fatal, consecinta lui este astralã, iar toatã aceastã alchimie este un exercitiu, premeditat cu luciditate, de „negare a realului/care nu-i decît o mincinoasã cortinã/pentru muncile vii ale spiritului” (Pregãtind înaltele muzici).
Autorul recurge la un livresc protetic pe care îl asimileazã unei mitologii proprii. Ca si Ulise, întors târziu în casa matricealã, poetul îsi doreste o restauratie ancestralã, o întoarcere la eposul copilãriei, o anulare a timpului, când, printre lucruri vechi, sã-si exercite harul: „Sã vãd pîntecul stiintei, hîrjonindu-mi-se de limbã,/aceastã sinã de carne ce-n mers dezvoltã/nãluci: sã dea de gustul mãretiei” (Arcul de os al lui Ulise).
Desi exprimã o experientã biografic-spiritualã, poetul este lipit, pânã la propria suprimare, de text. El scrie o poezie enuntiativã, un perseverent monolog bazat pe eschive alegorice, pe o consecventã deconstructie stilisticã si, într-o anumitã mãsurã, chiar semanticã: „Vedeti? Semnul meu din nastere: un mãr pãduret/pe care-l poti stoarce pînã devine gustos” (Semnul meu din nastere).
Urmãtorul ciclu, Ulise al orasului, este o trilogie alcãtuitã din Viata în tablouri, Garsoniera 49 si Coborîrea din tablouri.
Poetul practicã un lirism încapsulat, imploziv, bazat pe alegoria hermeticã, pe simboluri, presupunând din partea cititorului un efort de interpretare.
Ulise urban este un eu deturnat din utopia natalã (uter, sat) si de la aventura exterioarã, a unui spatiu nemãrginit, marea, la o focalizare extaticã interioarã, la un stadiu abstractizat, scriptural: „Ci o pornesti pe drumul ce atîrnã-n/tabloul din perete ce-a crescut/pînã la umãrul tãu iar electrizat/de-o insulã în zbor necunoscut./[…]/Ulise al orasului tãu, fictiunea/te împinge fãrã sã vrei în cuvinte” (Ulise al orasului).
Cãlãtoria în tablou/memorie/mandala înseamnã o formã de ascetism, de reprobare a realului prolific, iluzoriu, si de optiune pentru stabilitate, hieratism, perenitate. Ulise abandoneazã marea, adicã viata senzitivã, aventuroasã, naturalã, si alege rigoarea orasului, geometria cetãtii, reprezentând canonul spiritului: „Efectul semantic al cãlãtoriei noastre va fi ...

(continuare în pagina 9)