(urmare
din pagina 5)
...
marcheazã încã si astãzi”. Spiritul
lui Benjamin Franklin, cel ce spunea cã „timpul este bani”,
mãsoarã cu exactitate „ritmurile”, cele „care
devin pe zi ce trece mai dementiale”!
Ileana Ioanid priveste America de pe locul „579” al sãlii
pentru sedinte sociale a Bibliotecii Congresului. O bibliotecã
vizitatã anual de milioane de oameni. Unii din curiozitate si
cei mai multi din nevoi intelectuale si practice, venind din toate zonele
planetei. Biblioteca este formatã din trei clãdiri uriase
pe Capitol Hill: Thomas Jefferson Building, John Adams Building si Madison
Building, care adãposteste si cele mai mari sectii administrative
ale bibliotecii. În fine, descrierea fãcutã cu atâta
talent de autoare mã pune în dificultate, mã face
sã sper cã mãcar o datã voi avea prilejul
sã vãd cu ochii o asemenea minune. Ce înseamnã
pentru o comunitate biblioteca, ce înseamnã pentru o facultate,
pentru o universitate, dar mai ales ce înseamnã pentru
OM? Îmi aduc aminte de bucuria ce m-a cuprins în urmã
cu câtiva ani, în aprilie 1998, când noua si minunata
mea cunostintã, distinsa doamnã Rodica Paleologue, atunci
responsabilã de sectorul literaturii din Europa de Est, mi-a
dat posibilitatea sã constat, cum s-ar spune, pe viu, cã
revistele de care mã ocupam la Oradea, si UNU, si Aurora, si
Aletheia, nemaivorbind de Editura Cogito, erau prezente, cu oferta lor,
în Biblioteca Nationalã a Frantei. Chiar dacã, atunci,
cu o întârziere de câteva luni de la data aparitiei
pe piata editorialã. Era un semn cã si România era
în miscare, cel putin sub aspect cultural sau revuistic-editorial.
Numai cã vremea s-a scurs, parcã, în defavoarea
acestor semne minime de „iesire în lume”. Ceva s-a
întâmplat însã, si nu în sens pozitiv,
de câtiva ani buni. Numai faptul cã am fost obligat de
situatia de fapt sã mut locul de tipãrire din Oradea la
Cluj-Napoca, si asta cu toate inconvenientele de rigoare, explicã
existenta unei forte contrare evolutiei. Dar ce înseamnã
o revistã de culturã, ce înseamnã o carte
si, desigur, ce înseamnã o bibliotecã? Nu este locul
si nici nu mi-am propus aici si acum un elogiu în favoarea acestor
institutii atât de contopite cu viata oricãrui locuitor
si truditor în arealul cultural!
Dar cu sigurantã, cartea Ilenei Ioanid, într-o societate
normalã, dintr-o tarã normalã si dintr-o lume normalã,
ar fi una dintre cele mai pertinente viziuni personale privitoare la
America sfârsitului de mileniu. Ideatica acestei cãrti,
atât de savant pulverizatã într-o informatie ce reprezintã
chintesenta istoriei unui popor, a unei democratii si, mai ales, a unei
civilizatii spre care nolens-volens ne-o dorim cu totii, vãdeste
cã autoarea este dintre spiritele alese cu care românii
se pot mândri astãzi. Oare ce cheie mai potrivitã
pentru colosul uman si material, pentru descifrarea universului spiritual
american s-ar fi putut gãsi dacã poezia Emilyei Dickinson,
mesajul ei cutremurãtor de sincer si lucid ar lipsi? Suferim
sincer cã nimeni sau aproape nimeni nu s-a entuziasmat de mesajul
acestei cãrti, de extraordinara stiintã a analizei pe
care o provoacã, cã mediile românesti se complac
într-o formulã prea departe de punctele nodale ale lumii
de azi. „Sunt nimeni. Dumneata cine esti?” este probabil
exemplul cel mai profund al gândirii si simtirii unei fiice a
poeziei si a destinului uman în aceastã lume în care,
îmi îngãdui sã afirm, spiritul Emiliey Dickinson
a rãmas la fel de important si mai ales necesar, precum poezia.
Cea care i-a însotit gândirea omului tocmai de când
putem vorbi despre gândire, despre creatie, despre cuvânt?
Haotic si halucinant, îl reascult pe Sartre, titlul unuia dintre
„eseurile americane”, din secventele unei cãrti scrise
pentru a te îndrãgosti pur si simplu de America, dã
mãsura gândirii si suferintei autoarei, în pata de
liniste si apãrare a momentului istoric actual. „Spre America
am zburat cu Sartre. Cu gândul la bãtãliile care
le-a dus el cu lumea”, scrie Ileana Ioanid. „Cu Uniunea
Sovieticã, o tarã care îsi dezvãluie încet
cumplitele trãdãri. Fatã de cele mai nobile idei.
Mai presus de toate, fatã de oameni. De vietile lor. Zbaterea
lui Sartre în raport cu «stânga», cu «dreapta»
în cãutarea locului sãu. Luptele lui cu propria
constiintã politicã si moralã. Bãtãlia
pentru prieteni si prietenii... Mã gândesc la fantastica
sa mobilitate - inclusiv greselile sale - refuzând rigida, absoluta
coerentã. Îmi dau seama cã el s-a raportat la realitate
ca Picasso la propria sa picturã. Cu vesnicã insatisfactie.
Adicã viu, viu, viu. Din când în când, dând
în gropi.”
Analiza pe care o face autoarea noastrã societãtii secolului
ce s-a încheiat, adunând cu o dialecticã a simtirii
umane tot ce se poate aduna si pune pe cântarul practicii concrete
si evolutiei, fie de la Sartre, fie de la Alexis Tocqueville, cel care
afirma cã „ceea ce îmi repugnã cel mai mult
în America nu este extrema libertate care domneste, ci putina
garantie care se gãseste împotriva tiraniei”, chiar
si atunci când, pur si simplu, este vorba de muzica lui Mozart,
despre a cãrei strãlucire muzicologul budapestan Szabolczi
Bence afirma cã „topeste în sine toate culorile închise
si deschise ale bucuriei si ale tristetii, mai presus de toatã
drama omului, jocul caracterelor si al destinului, al situatiilor si
al actiunii...” Ei bine, distinsa scriitoare, nu cu legitimatie
de membru U.S.R., ci cu însãsi calitatea de scriitor, de
eseist de cea mai aleasã conditie, ne obligã sã
luãm act de istoria omenirii la fel cum întelegem cã
de fapt culoarea albã este atât de armonioasã pentru
cã e compusã din toate culorile... Nu întâmplãtor
- scrie doamna Ioanid - pentru a întelege si noi, sau cât
mai multi dintre noi, „usurinta cu care Mozart cântã,
glumeste, plânge si-si ascunde spaima de moarte”. Pentru
cã, ceea ce stim si noi, fericirea nu existã decât
în imaginatia noastrã.
Ideea sfârsitului istoriei..., volumul lui Fukuyama, The End of
History si Discussion of The End History, desi nu ocupã multe
pagini în carte, prin referintele pe care le face autoarea, reprezintã
un punct de legitim interes. Pentru cã ne putem într-adevãr
întreba: „Oare ce crede regina Angliei despre sfârsitul
istoriei? Oare Angliei i-ar conveni sfârsitul istoriei?”
Dar cu o artã a echilibrului lãuntric demnã, dar
si cu o dorintã de invidiat, Ileana Ioanid ne oferã detasarea
si întelegerea în cheia liricã: DA - AICI TOTUL E
ATÂT DE CURAT/AICI TOTUL E ATÂT DE ORDONAT/DA/AICI TOTUL
E ATÂT DE FRUMOS/AICI TOTUL E ATÂT DE MULT/LUMEA-I O VITRINÃ/CA
SI VIATA - CURTEA-CASA/ FIECÃRUIA/O RECLAMÃ DOMINATÃ
DE TUMULT/DE ...
(continuare
în pagina 7)
