(urmare
din pagina 11)
...estetice
si filozofice nu ierarhizeazã, ci relevã existenta raporturilor
absconse de cauzalitate, le face pregnante. Si just este sã se
sublinieze pe acest temei, mai întâi de toate, dimensiunea
metaforicã a operei în integralitatea sa fascinantã.
Trilogia culturii (ed. def. 1944) prin Geneza si sensul metaforei stabileste
si proportiile universale ale acestei dimensiuni, legând-o în
chip direct, explicit de destinul uman. Dacã în fenomenologia
culturii totul este reductibil la metaforã si stil, acest lucru
se datoreazã esential faptului cã metafora, înainte
de a fi trop figurativ al limbajului poetic, este act de cunoastere
nemijlocitã, are sens ontologic, în contradictie aparentã
cu continutul sãu plasticizant, incomplet.
II. Care este acceptiunea consacratã cãrturãreste
a metaforei? Existã un acord unanim cã primul teoretician
al metaforei este Aristotel (Poetica). El o exemplificã si o
descrie ca pe o comparatie subînteleasã, clasificând-o
fãrã sã-i determine cauza aparitiei. Cicero este
primul (De oratore) care considerã cã metafora apare dintr-o
lipsã a limbii, nevoitã sã îsi însuseascã
noi experiente omenesti, generatoare de notiuni noi, asimilate prin
expresii vechi.
Tudor Vianu3 cuprinde fenomenul într-o sintagmã concisã,
indigentã a limbii, si opune retorismului ciceronian animismul
lui Gianbattista Vico (Scienza nuova). Dacã pentru Cicero metafora
ar fi un simplu transfer logic de notiuni, pentru Vico ea este rezultatul
unei mentalitãti prelogice, la temelia ei stând o întelegere
deosebitã a lumii, o metafizicã inocentã, proprie
civilizatiilor primitive.
Antiteza este deci evidentã, pentru Cicero spiritul omenesc va
produce necontenit noi metafore, pentru cã se dezvoltã
si îsi îmbogãteste necontenit experienta, în
timp ce pentru Vico aceastã functiune slãbeste pe mãsurã
ce omul iese din copilãrie.
Interesant este cã Tudor Vianu pãstreazã aceeasi
rezervã si fatã de acceptiunea metaforei ca fapt de limbã
în care energiile care au produs-o altãdatã sunt
încã active si propune reconsiderarea multitudinalã
a problemei din perspective lingvistice, etnologice si tipologice pentru
a permite spiritului sã remarce în plenitudinea lor functiunile
acesteia: functiunea filozoficã, psihologicã si catartic-esteticã.
Întrebuintând o bibliografie vastã, de la Alfred
Biese si Heinz Werner pânã la Siegmund Freud, stilisticianul
român fixeazã cu un simt analitic desãvârsit
caracterul ei progresiv, unificator, de potentare a expresiei, dincolo
de deosebirile dintre lucruri ca felurite date ale sensibilitãtii.4
Scoala formalã rusã, prin Boris Tomasevski, defineste
metafora drept tropul care prezintã o idee sub semnul altei idei
mai izbitoare, iar tropul drept procedeu de modificare a sensului fundamental
al cuvântului.5 Douã sunt cazuri fundamentale de tropi:
metafora si metonimia.
Ne aflãm în plinã literaturitate. Textul îsi
este suficient siesi si orice principiu de analizã care nu e
si principiu compozitional este refuzat ca instrument analitic de stabilire
a validitãtii si valorii acestuia.
Definitia datã de formalistii rusi tropilor în general
si metaforei în special urmãreste strict forma în
functie de mijloacele de realizare artisticã. Se reconsiderã
stilul, imaginea, iar în poezie evaluarea textului este asezatã
conceptual sub influenta cercetãrilor lingvistice. Ritmul, versul
si tema (motivul) sunt subiacente formei. Orice abordare extraliterarã
ce tine de istorie, biografie, psihologie este respinsã, mijloacele
artistice sunt material organizate de formã, reductibile la explicatii
rationale.6,7
Atât Cercul lingvistic de la Praga, noua criticã americanã,
cât si structuralismul vor prelua diferentiat acest mod de abordare.8
Poeticile generative articulate în semantici generative vor radicaliza
premisele formalismului recunoscând existenta faptelor de limbã
în evidente operate cu douã idei fundamentale; orice diferentã
de expresie implicã o diferentã de sens, aceastã
diferentã asigurând teoretic un set unic de derivatii pentru
fiecare structurã de suprafatã (o combinatie unicã
de structuri logice si conditii de adecvare).9
Samuel R. Levin va introduce si conceptul de deviatie ca efect de noutate
poeticã si se va întoarce retoric la Aristotel.
(continuare
în pagina 13)
