„…e
bine ca atunci când înveti ceva bun sã stii sã-l
uiti fãrã a-l pierde...”
Interviu
cu pictorul COSTEL BUTOI
realizat de Magda GRIGORE
-
Îngãduiti-mi, domnule Costel Butoi, sã vã
multumesc cã ati acceptat sã purtãm dialogul acesta
pentru revista Cafeneaua literarã. Ati fost sedus de picturã,
ea a cãpãtat în viata dvs. un relief axiologic într-o
percepere, desigur, conceptualã a domeniului artistic. Prin urmare,
ce „consumati” în materie de artã? Cum se poate
modela un pictor folosindu-se de artele celelalte, se rãsfrâng
ele în picturã?
- Eu sunt cel ce sunt, zice mereu, închipuindu-si infinitele fete
ale timpului într-o oglindã ce nu abureste nicicând.
El care ne consumã ingenuu cu sughitul unei gãuri negre.
Apoi iar m-aruncã afarã în neanturi ca pe niste
zaruri. Ce pofte, ce libertate ar zice Picasso desenându-si fernanda
la nesfârsit în friguri, dar care pentru a se încãlzi
aceleasi desene le arde si plânge. Plânge? Cine l-a vãzut
pe Picasso plângând? Altfel zis, arta ne consumã
zilnic ca o curvã nesãtioasã, acaparatoare, mustind
a carminuri, garante, smaralde, vermillon, prusii si alte cromuri.
Si, totusi, ce negruri la Goya si Hals, ce granituri la El Greco, ce
perle la Vermeer. Van Gogh e un sfânt? Este si singurul. Sã
mai punem alãturi cãlugãrii de la Athos? Nu, cã
ei au hranã din belsug si tihnã. Van Gogh „alb ca
dracul” cu cafea si mult tabac îsi înmuia pensula
în propriu-i sânge si sufletul bucatã cu bucatã
si-l lipea pe pânzã. Van Gogh se consumã? Se dumnezeieste.
Ador filmul, actorii mari, regizorii cu har. Nu mã satur niciodatã
privind Chaplin, Fernandel, Benini, de Niro, Jack Nicholson, Tarcovski,
Koncealovski, Wajda.
Pe mine toate astea nu mã modeleazã, mã frâng
în douã, dar tot ele mã lipesc la loc cu un adeziv
mai tare decât saliva Domnului. E bine ca atunci când înveti
ceva bun sã stii sã-l uiti fãrã a-l pierde.
- Existã inefabil într-un tablou sau el se poate, cu totul,
decodifica, diseca, epiciza? Aveti o picturã mai greu de explorat,
dvs. vã puteti „povesti” tablourile?
- Arta Mare este inefabilã. Atunci când nu este, e altceva.
Se gãseste oricând câte un neavenit s-o decodifice,
un tâmpit s-o disece ori un prost s-o epicizeze. Pânzele
mele? Mi le povestesc mie înainte de a le face.
- Este pictura sete de cunoastere, formã de cunoastere si de
detaliere existentialã? Un pictor „cunoaste” prin
arta sa sau vrea sã fie cunoscut prin aceasta?
- Existã permanent în noi o fortã ce ne împinge
sã dezvãluim secrete ascunse ale lumii, sã ne arãtãm
semenilor alfabetul nostru specific. În acest joc unii se descoperã
pe ei, dar, retineti, noi tinem oglinda. Îmi asemui viata cu un
film ce ruleazã continuu si fiecare dreptunghi este un tablou,
o zi, o sãptãmânã. Timpul meu e acolo marcat,
semnat. În rest, nu prea are importantã.
- Ce pretuiti mai mult: ideea de la care se porneste în realizarea
unui tablou sau procesul de realizare a acestuia? Ce face sã
creascã valoarea unei picturi, cantitatea de cunoastere pe care
ea o înglobeazã sau mijloacele folosite: tehnicã,
sugestie, bogãtii cromatice si expresive?
- Lucrez mult mental pe o temã. Dar asta nu ajunge. Timpul efectiv
de facere a ei este fascinant - e un timp al curajului de început,
apoi momente de suspans, ceva nu merge, te descurajezi, revii, acoperi,
stergi, nici nu speri la bine, la mai bine si gata. Cazi. Frânt.
Sleit cã uneori nu stii sigur dacã ce-ai fãcut
e bun sau rãu.
Se întâmplã destul de des ca o operã mare
sã nu fie receptatã la adevãrata ei valoare. Asta
depinde de calitatea publicului, de generatii etc. El Greco, Vermeer
au fost dati uitãrii veacuri la rând, fiind (re)descoperiti
abia prin sec. XIX. Exemple se mai pot da.
(continuare
în pagina 18)
