(urmare
din pagina 6)
...ORBITOARE
LUMINI VIOLET / ALBE-ROSII ÎNCADRATE DE ZGOMOT ASURZITOR / FLORI
/ PESTE ABSORBITOAREA / RELIGIOASA MUNCÃ / O MÂNÃ
NEVÃZUTÃ PUNE LA CALE TOT / DIVERSITATEA SE ÎMBRACÃ
ÎN UNIFORMÃ / SI TOTUSI ADEVÃRUL / SE STRECOARÃ
/ CINE STIE DIN CE IZVOR/PRIN CRÃPÃTURILE PRIVIRII.
În 1999, întâmplãtor, fiind întâlnit
pe hol la Uniunea Scriitorilor de Eugen Uricaru, atunci vicepresedinte
al U.S.R., acesta m-a întrebat: „Nu vrei sã mergi
în Danemarca? Uite, s-a fãcut un loc. Ion Mircea a renuntat.
Dar, dacã vrei, îmi spui acum si mâine îmi
trimiti pasaportul sau îmi comunici numãrul de telefon...”
Asa aveam sã cãlãtoresc în Jutlanda în
istoria unui popor si a unei tãri despre care stiam, cred, mult
prea putin, dar care mã apasã încontinuu de atunci.
Acolo, la Vejle, la bibliotecã - era sã zic nationalã,
atât de mare si functionalã era - orasul neavând
decât 50.000-60.000 de locuitori (!), aveam sã aflu, public,
adicã în prezenta altor scriitori români de primã
importantã, precum Ileana Mãlãncioiu, Alex. Stefãnescu,
Gheorghe Schwartz, Ioan Holban, Mihai Sim, Cassian Maria Spiridon s.a.,
cã editura pe care am înfiintat-o în septembrie 1990,
Cogito, la început în colaborare cu distinsul editor C-tin
Zamfir, editase o serie de cãrti, Kremlinul anilor ’20,
de Boris Bajanov, Regele tiganilor, de Pousson du Teraille, s.a.m.d.
care-si ocupaserã locul în bibliotecile lumii. Numai cã
povestea editurii este la fel cu a tãrii, adicã pe mãsurã
ce a trecut timpul, fata adicã, partea economicã a editurii
dovedindu-se... tot mai dependentã de cenzura economicã.
Dacã în 1997 si 1998 editasem pentru poeti strãini
(dar si români) în jur de 70 de cãrti, în format
liliput de lux sau obisnuit, astãzi plãtesc lunã
de lunã la Imprimeria de Vest din Oradea câte un milion,
din veniturile proprii, pentru a lichida o datorie neasumatã
de Ministerul Culturii. Cum de asteptau scriitorii români de la
editurile strãine sã fie publicati, când ei nici
în situatii de exceptie nu erau sprijiniti? Ce politicã
culturalã prindea sã se desfete pe scenele editoriale
si literare românesti? În fine, poate tocmai de aceea cartea
doamnei Ioanid vine si ca un balsam pentru toate rãnile culturii
românesti, fãcute azi de cei chemati sub steagul unui partid
sau altul, ca activisti ai intereselor de partid, de grup, de clan etc.
Si, în nici un caz, ai României ca tarã aspirantã
la un loc între tãrile lumii civilizate!
Multumesc, doamnã! Multumesc pentru cã îmi amintiti
de Whitman, de obsedantul Whitman, cel „deschis pentru tot ce
este uman”... si mai cu seamã... cu dorinta de a realiza
„o democratie sufleteascã serioasã”, care
sã meargã pânã în rãrunchi,
cum spune ardeleanul.
Îmi amintiti de Whitman, care nu este decât omul american,
simplu si curat, mai ales curat, „bãrbat înalt, frumos,
atrãgãtor, elegant”, dar si prieten „cu hamalii,
cu marinarii, cu constructorii de case, cu vânzãtorii de
ziare”. Whitman, americanul ce duce stafeta democratiei, preluatã,
dupã o sutã de ani, de la europeanul-american Benjamin
Franklin.
Marea mirare a Domniei voastre, stimatã doamnã Ileana
Ioanid, este cã acest Whitman a fost initial atât de confuz
perceput, atât de „putin si prost înteles”.
Si de cãtre cine? Ei bine, de cine altcineva sau altceva decât
de AMERICA SA! Pentru cã, iatã, este încã
adevãrat si cã „America nu s-a recunoscut încã
în Whitman”. E si foarte greu sã poti avea însusirea
de a putea întelege versuri care spun totul despre libertatea
omului în lume: „Rezistã mult, supune-te cât
mai putin!” Si cum altfel am putea percepe mesajul decât
precum l-a perceput Ioana Ioanid, cu gândul la „chipul armonios
al Americii”, la „unitatea ei absolutã”, realizatã
pe un „consens social, de nimic tulburat. Pânã la
anihilare, pânã la desfigurarea realitãtilor profunde”.
Dar ce carte este aceasta a Ioanei Ioanid? Una care ne simplificã,
ne destramã pur si simplu. Esecul american în Vietnam,
expus sub formã de mãrturisire. Da. Mãrturisirea
târzie a lui Robert S. McNamara, într-o carte despre care
autorul recunoaste apoi, sincer, „niciodatã n-am vrut s-o
scriu”. Si o face recunoscând prioritatea criteriilor morale,
înainte de orice, a moralitãtii politice care nu este si
nu poate fi „un simplu deziderat utopic sau o aurã culturalã
a unei practici sociale care se poate lipsi de ea”. McNamara vede
chestiunea ca o necesitate vitalã, ca o conditie a supravietuirii
geniului uman. Dar câti oameni ajung sã-si interiorizeze
asemenea chestiuni, asemenea atitudini, asemenea principii? Lumea noastrã
de azi, aici, în România, îsi anuleazã identitatea
de orice fel, sub povara unui sistem mafiot (care cuprinde în
centru marea coruptie, dar si interesele, de la cele simple, ale indivizilor,
la cele mai complexe, ale clanurilor etc.). Nu existã nici un
semn înspre revigorare, dimpotrivã. Chiar dacã existã
poate bãnuiala, poate speranta cã mai-marii acestei lumi,
astãzi aliatii nostri, vor într-adevãr sã-i
ajute si pe români!!!
Închei prezentarea acestei cãrti cu gândul cã,
probabil, mereu mã voi reîntoarce la paginile ei, amintindu-mi,
desigur, de autoare, o orãdeancã, ca si mine, aflatã
într-o necurmatã luptã cu sinele, atât de
convinsã cã în lumea de astãzi se poate trãi
si sincer muncind, si sincer gândind, dar muncind doar si raportându-te
mereu la obligatiile fatã de semeni, fatã de comunitatea
cãreia-i apartii. Obligatii ce nasc si intuitii si viziuni demne
de o lume mai real-apropiatã fiintei umane. Incomprehensibilul
sentiment al fiintãrii, decantat de cartea la care ne-am referit,
ne induce, fãrã sã vrem, într-o lume sau
spre o lume a puritãtii umane, una ce exprimã incoativ
partea unui proces social la care vrând-nevrând intelectualii
planetei ar trebui sã fie artizani. În fond, marea sclipire
pe care o provoacã conceptia cãrtii tine înainte
de toate de lectia celor „sapte ani de acasã”, nicãieri
mai necesarã, nicãieri mai utilã ca în viata
cea de toate zilele. Fãrã o asemenea lectie, însusitã
- am spune, fãrã falsã modestie, tot ardeleneste
- fiintarea însãsi parcã nici nu ne-ar mai recunoaste.
