(urmare
din pagina 8)
...
teroarea/ingenioasei metafore din irealitatea bine temperatã”
(Viata în tablouri). Captivitatea este creatoare, a memoriei,
a tabloului care constituie brese în realul inconsistent. Se recunosc
ecouri ale teoriilor lui Baudelaire despre superioritatea artei fatã
de naturã.
Poezia lui Gheorghe Izbãsescu, de reflectie, rezultat al travaliului
constiintei, al efortului mnezic, este dualã, asemenea calului
troian, plin de încordare în interior, trãdând
în exterior: „Abia asa auzi oglinzile cum pulseazã
în aer/lemnul calului troian sã-ti fie grãbitul
locuitor./[…]/Dar acolo-ntre peretii de scînduri se propagã/adierea
memoriei ce te-a judecat zi de zi” (Viata în tablouri).
Poetul, nostalgic nedeclarat al toposului matriceal, urmãrit
de anamneze care îl învinovãtesc, îsi doreste
abolirea timpului, restrictionarea spatiului si gãseste ca remediu
scrisul, care este autotelic: „Desi viata-n tablouri mai pare
ca-n vis,/Scribul si-a luat codexul, hotãrât/sã-si
locuiascã tinta în care trebuia sã tragã”
(Dupã micul dejun).
Aspectul întregului proiect antologic este de labirint, adicã
de cãutare de cãtre poet a identitãtii cu sine,
sinonimã cu tumultul joyceian. Si totusi, la Izbãsescu,
scrisul apare ca un diarium al abstractiilor obsesive, absorbind factualul,
poezie monotonã, tautologicã, gravitând în
sine, un discurs imobil, trãgând viitorul în trecut.
Pe când realul este melodramatic, hibrid, golit de functii, reprezentat
numai prin exuvii.
În Garsoniera 49, poezia devine expansivã, îsi pierde
scrobeala ideaticã, locul abstractiilor, conceptelor este repede
ocupat de determinãri concrete. Desi spatiul se restrânge
la o garsonierã, el este dezmãrginit de revelatia eroticului.
Garsoniera 49 eclipseazã pentru un timp utopica, fascinanta Ithaca.
În locul meditatiei acerbe, sofisticate, poetul închinã
epitalamuri dulci tinerei sale iubite, Mirianida: „Ea reface izolatiile
termice ale inimii./Reparã oricînd o superstitie,/o hiperrealitate,
sã nu mai doarmã/Scribul pe blestematul papirus”
(Trupul nestãpînit al aventurii).
Poetul evocã deliciile iubirii, învatã repede lectia
senzualitãtii, ascensiunea paradiziacã. Existenta devine
discursivã, paradigmaticã, iese din tablou si coboarã
în cotidian.
Dar experimentul erotic, initiatic, nu dureazã. Poetul este înconjurat
de o lume înstrãinatã, glacialã, disfunctionalã:
„Pînã-n adîncul fiintei privim azi cetatea/prin
oglinda retrovizoare-a masinii/de tocat inimi,/pierduti printre frunzele
de staniol/ale providentei” (Consul de aur). Poetul coboarã
din tabloul antic, în tabloul contemporan, colindã într-un
periplu metafizic pe strãzile cetãtii, observând
realitatea cu un ochi circumspect de postmodernist, pentru a se întoarce
grijuliu si plin de tandrete la Mirianida, iubita tânãrã,
regeneratoare, martora patimilor sale pentru scris. El este însã
convins de caracterul monodic al oricãrei arte, cu repercusiuni
narcisiace: „Cei din jurul meu se mirã cît de deschis/le
vorbesc./Se mirã si nu înteleg cã de fapt conversez/cu
mine însumi, doar cu mine însumi./Nepãsãtor
la context, la ochii exteriori” (Perspectiva subiectivã).
Gheorghe Izbãsescu translateazã evenimentul biografiei
ritualice, în esenta lui liricã. Eliberatã de literaritate,
abstractizatã, poezia trebuie sã aibã pe limba
ei otravã (în reprezentãrile arhaice, otrava sarpelui
semnificã proprietãtile focului celest si ale celui htonian):
„Sã vãd singur dacã pe sãlbatice piei
de vitel,/pe care m-am deschis,/limbii a început sã-i picure
veninul asteptat” (Pe sãlbatice piei de vitel).
Dupã experienta eroticã, urmeazã o altã
deziluzie, experienta concretului imediat. Poetul este preocupat de
istorie, de raportul visceral-spiritual, de fenomenul trecerii. El pãrãseste
resedinta opticã, explorând spitalul si cârciuma.
Un spectacol grotesc, o lume degradatã, haoticã, desacralizatã,
scoate poetului accentele ironice si elegiace din ciclul Melodrama realului.
Aparenta verbozitate, o retoricã disimulatã, ar putea
da impresia unei dedublãri histrionice, care existã, dar
care este reflexul unui dramatism profund, al propriului destin.
Ultimul ciclu, Cîntece de mîntuire, încheie odiseea
spiritualã. Poetul se întoarce în cuptorul mitic
al natalitãtii, al copilãriei. Revenirea la obârsie
poate fi o imagine eshatologicã.
O carte, am putea spune, completã, ce se închide în
începuturile sale si care, asemenea celei mallarméene,
ar putea începe din nou. Rãzbate din ea imaginea unei autoreflexivitãti
sensibile: „Am fost si eu oglindã împrejmuitã
cu sînge” (Garduri în arsitã).
