„Zona
Argesului are voci din trecut care-i spun ce trebuie sã facã“
Interviu
cu Lucia hossu-longin
realizat de Mihaela FULGEANU-MATEI
În
perioada 26-28 septembrie s-a desfãsurat, la Pitesti, al treilea
simpozion international Experimentul Pitesti - Reeducare prin torturã.
Manifestarea a fost organizatã de Primãria Pitesti, Fundatia
culturalã MEMORIA - Filiala Arges, Asociatia Fostilor Detinuti
Politici Arges, Institutul Român de Istorie Recentã Bucuresti
si Muzeul Judetean Arges. Cu aceastã ocazie a fost prezentã,
din partea Televiziunii Române, doamna Lucia Hossu-Longin, realizatoarea
serialelor Memorialul durerii si Memorialul Bucurestilor. Dupã
închiderea simpozionului ne-a acordat un interviu pe care vi-l
prezentãm în continuare.
-
De unde ideea nasterii emisiunii Memorialul durerii?
- Imediat dupã 1990, în 1991, a fost o echipã de
ziaristi belgieni invitati de Parlamentul României pentru a face
un film despre detinutii politici din România. Atunci s-au deschis,
prima datã, portile pentru aceastã echipã de belgieni.
Noi am fost de la Televiziunea publicã, am plecat dupã
ei, i-am însotit si, profitând de înlesnirile care
li s-au fãcut lor si deci de faptul cã erau însotiti
de fosti detinuti politici, am luat contact, prima datã, cu puscãria
politicã. Atunci s-au deschis închisorile de la Gherla,
de la Sighet, de la Aiud, de la Pitesti, atunci am filmat Pitestiul
si belgienii au fãcut un film de 30 de minute, iar noi, pe parcurs,
mergând alãturi de detinutii politici care erau adusi cu
masina ca martori, ne-am dat seama cã, de fapt, poate fi un serial,
nu m-am gândit cã va fi de dimensiunea aceasta, de peste
100 de filme. Acum îmi dau seama cã nu-mi ajung încã
trei vieti, dac-as avea, sã pot sã fiu reporter, trei
vieti pentru aceastã zonã a existentei românilor,
pentru trecutul acesta încãrcat de suferintã.
Am început acest serial cu gândul sã fac sase episoade,
pentru cã nu stiam nimic, ca toti ceilalti stiam foarte putin,
stiam numai din soapte, din destãinuiri ocultate de pãrintii
nostri, nu eram nici eu prea tânãrã, cã m-a
prins Revolutia la o vârstã mai aproape de maturitate.
As fi vrut sã am 20 de ani ca sã pot sã trãiesc
si sã lucrez în continuare, dar asta este. Nefericirea
noastrã, ca jurnalisti, cei care am trãit cu o parte a
vietii înainte de ’89, este cã am trãit fãrã
sã ne facem profesia. Si, dupã ’89, eu zic cã
mi-am fãcut-o si mi-am fãcut o datorie...
(continuare
în pagina 16)
