Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]


Lector

Ioan TEPELEA
„LUMEA-I O VITRINÃ / CA SI VIATA - CURTEA - CASA/ FIECÃRUIA”

O întâmplare fericitã m-a cuplat la lectura uneia dintre cãrtile editate în 1999 de Cartea româneascã. Mai vãzusem cartea. O aveam deja în biblioteca ce începuse a se constitui încã din 1993, cu ocazia primei editii a salonului de carte orãdean, din donatiile editurilor participante. Doamna Ileana Ioanid, autoarea, pe care o întâlnisem la Muzeul Literaturii Române, în aceastã primãvarã, si pentru prima oarã, deci dupã parcurgerea celor zece editii ale salonului amintit, se „rãzbuna” parcã în numele tuturor eseistilor care au scris despre America în ultimul secol. Povestea ei, marcând o vizitã în „Lumea Nouã”, preconizatã demult, pe vremea bunicii, dar realizatã cu adevãrat abia dupã 1990, când pânã si lumea se schimbase, pare cu adevãrat uluitoare.
Nu-mi amintesc sã fi citit vreo altã carte atât de deschisã, atât de sincerã, atât de „bolnavã de real” cum pare aceasta a Ioanei Ioanid. Una în care fiecare frazã si fiecare cuvânt trezesc în cititor o imensã bucurie pentru tot ce trãieste si simte autorul, în fond, pentru „America lui Kafka”. In Memoriam-ul cu care se deschide cartea de „eseuri americane” ne lãmureste întrucâtva asupra unei figuri de „Excelentã a filosofiei românesti”, cea a lui Radu Florian, „inclasabilul”, „supravietuitorul” atât de necesar într-o lume a normalitãtii, dar si a faptului cã „totul a început cu bunica”...
„A fost odatã ca niciodatã, scrie Ileana Ioanid, un timp în care gospodarii din viile dealului de lângã Oradea - înaintea primei urgii mondiale - se înscriau pe o listã si asteptau sã plece de pe aceste meleaguri. Pentru totdeauna. Nu plecau de prea mult bine. Dimpotrivã. Crezând în mirajele unei lumi în care strãzile ar fi pavate cu aur si soarele nu ar apune niciodatã... Si bunica îsi astepta rândul în brate cu fetita ei de un an... doi... si rândul i-a venit. Dar în locul aventurii oceanice, al izbirii de un nou continent, a urmat o altfel de aventurã. Si ea dintre cele complicate, dar si banale. Bunica mea, vãduvã, s-a recãsãtorit, spre nenorocirea mea.” Ei bine, rãspunsul mamei sale, „fetita” de atunci, cã dacã „bunica ta ar fi plecat cu mine tu nu ai fi existat”, nu este în mãsurã sã facã destulã luminã!... Aventura mamei, probabil, atunci, i-ar fi „eclipsat existenta. Singularitatea”. Dacã America nu i-a surâs la o asemenea perspectivã, neclarã în acea vreme, au venit apoi, peste ani si ani, „timpul”, „istoria”, „fiul” care „a fãcut drumul nefãcut al bunicii”.
În fine, drumul spre America, America dintre oceane, o întâlnire cu „Lumea Nouã” la ea acasã. Cartea Ilenei Ioanid, însotitã de versurile Emilyei Dickinson si ale lui Walt Whitman, reuseste dincolo de dimensiunea afectiv poeticã si o implicare la modul sincer, emotional, sintetic si constructiv a cititorului încã nefamiliarizat cu universul existential american. Un univers al cãrui soc, comparativ cu alte zone ale planetei, îl reprezintã în esentã atmosfera dezinhibantã, conectatã la reguli si principii democratice în cel mai înalt grad de evidentã si functionalitate.
Dar, ne spune autoarea, „Cândva aceastã «Lume Nouã» a fost nouã doar pentru noi europenii”. Ea a fost, poate, cum spun altii, „o întâlnire între douã lumi”. Sau „o întâlnire între un colos si un om, un singur om, extrem de curios. Tensionat de o curiozitate vie pânã la transformarea sa într-un arc. Care se poate rupe. Dar care poate si rezona cât de cât autentic”. Si nici studiul despre Sartre, despre „cel care voia sã trãiascã si el din ce în ce mai repede”, chiar dacã nu americãneste, nu este în mãsurã sã deconecteze senzitiv întâlnirea cu aceastã „nouã lume”. Aeroportul Kennedy. Prima datã în America. Prima datã la Amherst, chiar dacã în imaginatie pe urmele lui Van Gogh, la Auvers-sur-Oise, refãcând „în tainã” ultimele drumuri ale sale. Adicã drumurile „spre Soare. Spre lanurile de grâu. Spre floarea-soarelui. Spre acel hotar unde timpul a încetat sã mai pulseze”. Si, totusi, autoarea se rupe de acest univers imaginativ de splendori si o spune la fel de sincer: „Voi ajunge mai aproape decât oricând de Emily Dickinson. Aici, în tara în care ea nu a prea cãlãtorit”.
Între talazurile de întrebãri ale prezentului pentru ce va urma, autoarea reuseste o autenticã paradã a spiritului viu, cutezãtor, doritor de nou si mai ales de liniste. De acea liniste a împãcãrii cu sine si cu toti ceilalti, fermecati de grandorile existentei cotidiene, de marsul tacit spre mâine al lumii. Al lumii cãreia fiecare îi atasãm câte o „Lume Nouã”, lumea noastrã. Numai a noastrã, cu toate pãcatele si cu toate faptele. Precum el, domnul Franklin, cel care a ridicat bunul-simt la rang de politicã de stat!
Pe strãzile Washingtonului, la Biblioteca Congresului, sala pentru sedinte sociale... Locul 579. Bucuria Zilei, care devine uneori cosmarul complexitãtii a tot ceea ce tine de umanitate, de culturã sau „Timpul în care se revarsã trecutul - si ce trecut! - cu prea multe chei risipite, altele rãmase secrete. Timpul presat de viitor, de clipa urmãtoare, de marile desene ale întâmplãrilor pe care le vom numi tot istorie. Si ce istorie!” Ileana Ioanid, o femeie între femeile de pe aceastã planetã, o femeie care descoperã, redescoperã si pentru români ceea ce existã cu adevãrat: o tarã a libertãtilor omului pentru om. Cea pentru care Benjamin Franklin era si este si va fi „cel mai american dintre americani si cel mai european dintre americani”. Adicã „un om viu, care a marcat o lume si o ...

(continuare în pagina 6)