Lector
Ioan
TEPELEA
„LUMEA-I O VITRINÃ / CA SI VIATA - CURTEA - CASA/ FIECÃRUIA”
O
întâmplare fericitã m-a cuplat la lectura uneia dintre
cãrtile editate în 1999 de Cartea româneascã.
Mai vãzusem cartea. O aveam deja în biblioteca ce începuse
a se constitui încã din 1993, cu ocazia primei editii a
salonului de carte orãdean, din donatiile editurilor participante.
Doamna Ileana Ioanid, autoarea, pe care o întâlnisem la
Muzeul Literaturii Române, în aceastã primãvarã,
si pentru prima oarã, deci dupã parcurgerea celor zece
editii ale salonului amintit, se „rãzbuna” parcã
în numele tuturor eseistilor care au scris despre America în
ultimul secol. Povestea ei, marcând o vizitã în „Lumea
Nouã”, preconizatã demult, pe vremea bunicii, dar
realizatã cu adevãrat abia dupã 1990, când
pânã si lumea se schimbase, pare cu adevãrat uluitoare.
Nu-mi amintesc sã fi citit vreo altã carte atât
de deschisã, atât de sincerã, atât de „bolnavã
de real” cum pare aceasta a Ioanei Ioanid. Una în care fiecare
frazã si fiecare cuvânt trezesc în cititor o imensã
bucurie pentru tot ce trãieste si simte autorul, în fond,
pentru „America lui Kafka”. In Memoriam-ul cu care se deschide
cartea de „eseuri americane” ne lãmureste întrucâtva
asupra unei figuri de „Excelentã a filosofiei românesti”,
cea a lui Radu Florian, „inclasabilul”, „supravietuitorul”
atât de necesar într-o lume a normalitãtii, dar si
a faptului cã „totul a început cu bunica”...
„A fost odatã ca niciodatã, scrie Ileana Ioanid,
un timp în care gospodarii din viile dealului de lângã
Oradea - înaintea primei urgii mondiale - se înscriau pe
o listã si asteptau sã plece de pe aceste meleaguri. Pentru
totdeauna. Nu plecau de prea mult bine. Dimpotrivã. Crezând
în mirajele unei lumi în care strãzile ar fi pavate
cu aur si soarele nu ar apune niciodatã... Si bunica îsi
astepta rândul în brate cu fetita ei de un an... doi...
si rândul i-a venit. Dar în locul aventurii oceanice, al
izbirii de un nou continent, a urmat o altfel de aventurã. Si
ea dintre cele complicate, dar si banale. Bunica mea, vãduvã,
s-a recãsãtorit, spre nenorocirea mea.” Ei bine,
rãspunsul mamei sale, „fetita” de atunci, cã
dacã „bunica ta ar fi plecat cu mine tu nu ai fi existat”,
nu este în mãsurã sã facã destulã
luminã!... Aventura mamei, probabil, atunci, i-ar fi „eclipsat
existenta. Singularitatea”. Dacã America nu i-a surâs
la o asemenea perspectivã, neclarã în acea vreme,
au venit apoi, peste ani si ani, „timpul”, „istoria”,
„fiul” care „a fãcut drumul nefãcut
al bunicii”.
În fine, drumul spre America, America dintre oceane, o întâlnire
cu „Lumea Nouã” la ea acasã. Cartea Ilenei
Ioanid, însotitã de versurile Emilyei Dickinson si ale
lui Walt Whitman, reuseste dincolo de dimensiunea afectiv poeticã
si o implicare la modul sincer, emotional, sintetic si constructiv a
cititorului încã nefamiliarizat cu universul existential
american. Un univers al cãrui soc, comparativ cu alte zone ale
planetei, îl reprezintã în esentã atmosfera
dezinhibantã, conectatã la reguli si principii democratice
în cel mai înalt grad de evidentã si functionalitate.
Dar, ne spune autoarea, „Cândva aceastã «Lume
Nouã» a fost nouã doar pentru noi europenii”.
Ea a fost, poate, cum spun altii, „o întâlnire între
douã lumi”. Sau „o întâlnire între
un colos si un om, un singur om, extrem de curios. Tensionat de o curiozitate
vie pânã la transformarea sa într-un arc. Care se
poate rupe. Dar care poate si rezona cât de cât autentic”.
Si nici studiul despre Sartre, despre „cel care voia sã
trãiascã si el din ce în ce mai repede”, chiar
dacã nu americãneste, nu este în mãsurã
sã deconecteze senzitiv întâlnirea cu aceastã
„nouã lume”. Aeroportul Kennedy. Prima datã
în America. Prima datã la Amherst, chiar dacã în
imaginatie pe urmele lui Van Gogh, la Auvers-sur-Oise, refãcând
„în tainã” ultimele drumuri ale sale. Adicã
drumurile „spre Soare. Spre lanurile de grâu. Spre floarea-soarelui.
Spre acel hotar unde timpul a încetat sã mai pulseze”.
Si, totusi, autoarea se rupe de acest univers imaginativ de splendori
si o spune la fel de sincer: „Voi ajunge mai aproape decât
oricând de Emily Dickinson. Aici, în tara în care
ea nu a prea cãlãtorit”.
Între talazurile de întrebãri ale prezentului pentru
ce va urma, autoarea reuseste o autenticã paradã a spiritului
viu, cutezãtor, doritor de nou si mai ales de liniste. De acea
liniste a împãcãrii cu sine si cu toti ceilalti,
fermecati de grandorile existentei cotidiene, de marsul tacit spre mâine
al lumii. Al lumii cãreia fiecare îi atasãm câte
o „Lume Nouã”, lumea noastrã. Numai a noastrã,
cu toate pãcatele si cu toate faptele. Precum el, domnul Franklin,
cel care a ridicat bunul-simt la rang de politicã de stat!
Pe strãzile Washingtonului, la Biblioteca Congresului, sala pentru
sedinte sociale... Locul 579. Bucuria Zilei, care devine uneori cosmarul
complexitãtii a tot ceea ce tine de umanitate, de culturã
sau „Timpul în care se revarsã trecutul - si ce trecut!
- cu prea multe chei risipite, altele rãmase secrete. Timpul
presat de viitor, de clipa urmãtoare, de marile desene ale întâmplãrilor
pe care le vom numi tot istorie. Si ce istorie!” Ileana Ioanid,
o femeie între femeile de pe aceastã planetã, o
femeie care descoperã, redescoperã si pentru români
ceea ce existã cu adevãrat: o tarã a libertãtilor
omului pentru om. Cea pentru care Benjamin Franklin era si este si va
fi „cel mai american dintre americani si cel mai european dintre
americani”. Adicã „un om viu, care a marcat o lume
si o ...
(continuare
în pagina 6)
