(urmare
din pagina 17)
-
Am prieteni care spun cã tablourile dvs. experimenteazã
psihologic! Vã presimtiti culorile sau meditati îndelung
la alegerea lor? Ce emanã pictura dvs. când, în sfârsit,
într-o ramã s-au adãpostit culorile gândite?
- As dori ca pictura mea sã bucure pânã la lacrimi,
sã punã întrebãri, sã dea frisoane,
sã-i uimeascã si sã-i sperie, sã-i socheze
pe contemporani pânã picã lati (uneori asa le trebuie),
sã învete o datã cum sã se poarte cu pictorii,
sã ne respecte, nu sã ne ignore. Sã ne respecte.
Visez culorile, le port în inimã, în sânge.
- Pictorul trebuie sã facã fatã concurentei pe
care o provoacã celelalte arte. Ce face el ca sã-l atragã
spre picturã pe omul societãtii contemporane, sã-i
„vorbeascã” înaintea celorlalte arte?
- Fiecare Artã îsi are iubitorii ei. Cine ascultã
muzicã bunã, vede numai filme de calitate acela va sti
sã aprecieze o picturã bunã. Cei care ingurgiteazã
manele, telenovele vor fi lângã kitsch.
- Consolidarea unei institutii depinde de numãrul de persoane
de calitate pe care le are. Considerati cã institutionalizarea
acestei bresle este functionabilã? Ce-i lipseste sau ce are în
exces? Aveti sugestii în acest sens?
- Pentru unii este bunã, altii se descurcã în afara
ei. Îi lipsesc multe, are în exces birocratie. Lipsesc managerii,
impresarii de artã. Pânã vor apãrea, fiecare
dintre noi trebuie sã le facem pe toate.
- Este arta plasticã recunoscutã, încurajatã,
sustinutã în organizarea socialã de azi? Existã
obstructionare socialã în desfãsurarea activitãtii
unui pictor? Ce reproseazã el societãtii? Se trãieste
din picturã?
- Nu îndeajuns de mult, foarte slab sustinutã. Simplu,
prozaic, dar dureros pânã la oase: vine iarna si mã
gândesc cu groazã cã o sã îndur un
frig în atelier, drãcos în toate iernile, pentru
cã Termoficarea uitã prea des sã ne furnizeze cãldurã.
Nu uitã, în schimb, sã ne încaseze o grãmadã
de bani. Trebuie sã apelãm la persoane sus-puse pentru
a rezolva aceastã problemã. Din cauza unei societãti
ce se lasã mereu fãcutã strâmb, eu, noi supravietuim
din picturã.
- Descrieti, pe scurt, colectionarul de tablouri din zilele noastre.
- Colectionarii de tipul Zambaccian s-au dus. Care nu cumpãrau
aiurea, prostii, ci lucruri bune, de valoare, cumpãrau din inimã
si adormeau cu tâmpla pe ramele tablourilor. Azi unii cumpãrã
din snobism ca sã se afle în treabã; au apãrut
ceva galerii particulare, dar patronii lor sunt în general niste
sarlatani, lipsiti de culturã elementarã. Asa nu.
- Aveti, stiu, o experientã europeanã. Din cãlãtoriile
fãcute ce asemãnãri si ce diferente puteti semnala
între conditia artistului plastic român si a celui de afarã?
- Lucrãrile mele au ceva experientã internationalã,
au fost expuse (alãturi de alti artisti români, strãini)
în multe capitale, orase europene si nu numai. Eu am fost la Roma,
la Paris, tin legãtura mai mult cu Franta, unde am expus mai
mult. Diferentele sunt enorme între noi si cei de acolo, publicul
este mai educat, existã posibilitãti financiare mai mari,
burse, multe alte facilitãti. Dar chiar nici acolo nu toti o
duc pe roze.
- Se înregistreazã o crestere a decorativismului în
zilele noastre si un amestec, nu tocmai fericit, al artei cu kitsch-ul.
Ce credeti despre toate acestea, sunt ele în dauna artei autentice?
- Asta este o problemã foarte complexã cu „decorativismul”
dvs. Atinge foarte multe domenii; tine de un întreg ansamblu larg
de decor: industrii întregi de artã decorativã,
metal, ceramici, textile, decoratiuni interioare, mural exterior, tine
de cum si cu ce ne înconjurãm, cu ce obiecte, cum ne decorãm
casa, peretii, piata publicã, cum ar trebui sã schimbãm
fata acestor nenorocite de blocuri. Dacã tot am fãcut
o piatã publicã în centrul orasului si aratã
asa cum aratã (altii nu au nici atât), sã zicem
bunutã, musai trebuie sã vopsim la modul profesionist
(pictorii dimpreunã cu arhitectii pot conclucra) blocurile care
o înconjoarã. Dacã eu as fi la putere, prim-ministru,
sã zicem, as începe aceastã operã pe plan
national - actiunea blocurile - de dãrâmat nu le putem
dãrâma, dar de decorat se poate. Câtiva metri pãtrati
cât ar reveni de platã fiecãrui proprietar nu-i
mult. Dar, retineti, nu fãrã artistii plastici. Cred cã
Primãria noastrã s-a si gândit la asta. Începem
cu piata, blocurile-turn, Magazinul Fortuna care aratã ca dracu’.
Problema esteticului (esteticii) urban, public si nu numai, tine de
gradul de culturã al fiecãrui popor, societãti.
La noi, la români, aproape totul frizeazã kitsch-ul la
tot pasul. Se construieste aiurea, ne îmbrãcãm alandala
si pentru cã nu stim cum s-o facem, dar si pentru cã nu
gãsesti cu ce sã te îmbraci bine: toate magazinele
sunt pline cu turcisme proaste, rebuturi, imitatii îndoielnice.
Ce triste sunt cartierele noastre cu blocuri cenusii, dar ce trist si
ce hazliu sã le vezi înconjurate de ultimele tipuri de
masini din Occident. Numai tiganii lângã cort, bordei au
un Mercedes, „gipan” etc. Din care piranda si puradeii descind
desculti si put rãu de tot. Dar cu asta intrãm în
altã sferã de manifestãri a omului nou. Cãci
s-a reusit în 50 de ani de comunism sã producem un hibrid
straniu. Mergeti la tarã, la sate, e dezastru cum se îmbracã
tãranul nostru, cum vorbeste, ce consumã. Or, înainte
de comunism gospodãria, casa etc. aveau o esteticã bine
gânditã, ce se potrivea de minune cu costumul cu care tãranul
iesea pe ulitã.
(continuare
în pagina 19)
