Isabel Allende
- o scriitoare prea putin cunoscutã -
De douãzeci de ani de la aparitia romanului Casa spiritelor, la Editura Plaza y Janes din Barcelona, numele scriitoarei chiliene Isabel Allende este cunoscut si respectat în lumea literelor. Adicã acolo unde - dupã spusele sale - nu este usor sã te impui, mai ales dacã esti femeie. Cu atât mai putin în lumea literelor hispanice, dominatã de un puternic spirit macho, reprezentat de nume de rezonantã, de adevãrati senatori de drept ai romanului: Garcia Marquez, Vargas Llosa, Julio Cortazar, Carlos Fuentes, Bioy Casares, Ernesto Sabato, Alejo Carpentier… Într-o lume în care competitia este acerbã, în care, dupã cum cu amãrãciune observa exploratorul englez Scott, învingãtorul ia totul, iar cel de-al doilea clasat practic nu conteazã, operele Isabelei Allende reusesc sã ocupe - nu de putine ori - locul întâi în preferintele cititorilor din cele douã Americi, dar si din Europa. Aceasta în situatia în care în competitie se mai aflã si cãrtile scriitorilor de limbã portughezã Paulo Coelho, Jose Saramago, Jorge Amado sau ale italianului Umberto Eco.
Nãscutã la 2 august 1942, la Lima, unde tatãl sãu, Tomas Allende, se afla într-o misiune diplomaticã, dar crescutã mai mult la Santiago, în casa bunicilor materni, va primi instructia scolarã în Santiago de Chile, dar si în scoli particulare de limbã englezã din La Paz sau Beirut, unde se afla împreunã cu familia (între timp, mama sa divortase si se recãsãtorise tot cu un diplomat - Ramon Huidobro - care va ocupa functii importante). La 17 ani (în 1959) se angajeazã functionarã la FAO (Food and Agriculture Organization), unde, cu intermitente (printre altele, o cãlãtorie de peste un an în Europa), va lucra pânã în 1965. În 1962 se cãsãtoreste cu Miguel Frias, pe atunci student politehnist, cu care va avea doi copii: Paula (1963) si Nicolas (1966). Între 1967 si 1974 va lucra ca ziaristã pentru revista Paula, iar între 1970 si 1975 pentru Televiziunea chilianã, aflatã la primii sãi pasi. În 1970, Salvador Allende, unchiul sãu, ales primul presedinte socialist din Chile, îl numeste pe tatãl vitreg al Isabelei ambasador la Buenos Aires, post de maximã importantã pentru diplomatia chilianã. În 11 septembrie 1973 Salvador Allende este rãsturnat de o loviturã militarã si ucis în cursul atacului asupra palatului prezidential. Începe dictatura generalului Pinochet, cu sute de arestãri, torturãri si disparitii; ca multi alti chilieni, Isabel Allende pleacã în exil, cu familia, în Venezuela (în 1975), unde va rãmâne 11 ani, lucrând ca ziaristã la El Nacional. În 1981 scrie Casa spiritelor, începutã ca o scrisoare adresatã bunicului sãu aflat în ultimele luni de viatã. În 1982, Casa spiritelor apare la Editura Plaza y Janes din Barcelona, iar în 1985 este tradusã si apare în limba englezã. Succesul este considerabil. Încep sã-i aparã alte cãrti: Despre iubire si umbrã (la Plaza y Janes, Barcelona, 1984), Eva Luna (în spaniolã la Plaza y Janes si în englezã la Knopf, 1987). Dupã unele probleme familiale, în 1987 divorteazã de Miguel Frias, iar în 1988 se cãsãtoreste cu americanul Willie Gordon si se stabileste în California. În 1990 democratia este restabilitã în Chile. Dupã 15 ani de absentã, Isabel Allende este invitatã sã primeascã Premiul national pentru literaturã Gabriela Mistral. Apar Povestirile Evei Luna (1991).
La 6 decembrie 1991, în perioada în care Isabel începe sã scrie Planul infinit, fiica sa Paula suferã un atac de porfirie si intrã în comã profundã. Va muri peste exact un an, în 6 decembrie 1992, în resedinta californianã a Isabelei Allende. Scriitoarea se restabileste cu greutate dupã boala si decesul fiicei. Scrie si publicã Paula, volum început ca o scrisoare adresatã fiicei bolnave, redactat în lungile ore în care o veghea. Paula apare în 1994. În 1997 apare Afrodita, culegere de povestiri si retete afrodiziace (la Plaza y Janes). Mai publicã Fiica norocului (1998) si Portret în sepia (2001), cãrti care împreunã cu Casa spiritelor pot alcãtui o trilogie cu personaje ce trec dintr-un roman într-altul si actiuni ce se întrepãtrund. În anul 2002 a publicat Tara mea inventatã si romanul Orasul fiarelor. Tot în 2002, Editura Humanitas a tradus Fiica norocului si Portret în sepia.
Prezentare si traducere de CRISTIAN CONSTANTIN
PAULA
(fragment de roman)
Încã nu împlinisem saptesprezece ani când am început sã muncesc si de atunci am fãcut-o întotdeauna. Am terminat liceul si n-am stiut ce sã fac cu viitorul meu; ar fi trebuit sã mã înscriu la universitate, dar eram nehotãrâtã, îmi doream independenta si, oricum, trebuia sã mã mãrit si sã am copii; asta era soarta fetelor din vremea aceea. Ar trebui sã studiezi teatrul, mi-a sugerat mama, care mã cunostea mai bine decât oricine, dar ideea asta mi s-a pãrut complet nesãbuitã. A doua zi dupã terminarea liceului, m-am grãbit sã-mi caut o slujbã de secretarã, deoarece altceva nu stiam sã fac. Auzisem cã la Natiunile Unite se plãteste bine si m-am gândit sã profit de cunostintele mele de englezã si francezã. În cartea de telefon am întâlnit un cuvânt ciudat, FAO, si fãrã sã bãnuiesc despre ce era vorba, m-am prezentat la usã si am fost primitã de un tânãr cu aspect spãlãcit.
- Cine-i patronul aici? - l-am întrebat fãrã introducere.
- Nu stiu... cred cã aici nu avem patron - murmurã un pic cam încurcat.
- Bine, atunci cine comandã aici?
- Don Hernán de Santa Cruz - a rãspuns fãrã sovãire.
- Vreau sã vorbesc cu el.
- Este în Europa.
- Si cine-i tine locul când nu-i aici?
Mi-a dat numele unui conte italian, am solicitat o audientã si când m-am gãsit în fata impresionantului birou al acelui roman chipes, i-am trântit cã domnul de Santa Cruz mã trimitea la el ca sã-mi dea de lucru. Aristocraticul functionar nu bãnui cã nu-l vãzusem niciodatã pe seful lui si m-a luat, pentru o lunã, de probã, în ciuda faptului ca la examinare am dat cea mai proastã probã din istoria acelei organizatii. M-au asezat în fata unei greoaie masini Underwood si mi-au spus sã fac o scrisoare cu trei copii, fãrã sã-mi spunã cã trebuie sã fie comercialã. Am scris o scrisoare de dragoste si supãrare, presãratã de greseli deoarece tastele pãreau sã aibã o viatã proprie, în plus, am pus indigourile invers, asa încât copiile au apãrut imprimate pe dos. Au cãutat un loc unde sã pot produce cele mai putine daune si am fost numitã - temporar - secretara unui expert silvic argentinian a cãrui misiune era sã tinã contabilitatea copacilor globului pãmântesc. Am înteles cã norocul meu nu putea dura mult si m-am strãduit sã învãt sã scriu corect la masinã în patru sãptãmâni, sã rãspund la telefon si sã servesc ca o profesionistã cafeaua, rugându-mã în secret ca acel temut Santa Cruz sã aibã un accident mortal si sã nu se mai întoarcã vreodatã. Totusi, rugãmintile mele n-au fost ascultate si exact dupã o lunã seful FAO s-a întors; era o namilã de bãrbat cu aspectul unui seic arab cu glas de tunet, în fata cãruia functionarii în general si nobilul italian se înclinau cu respect, ca sã nu spun cu fricã. Înainte ca el sã afle de prezenta mea din alte surse, m-am prezentat în biroul lui pentru a-i spune cã m-am folosit în mod abuziv de numele lui si cã eram gata sã suport sanctiunile meritate. Mãrturisirea mea a fost primitã cu o cascadã de râsete zgomotoase.
- Allende... Din care Allienzi te tragi tu? - rãcni dupã ce reusi sã-si steargã lacrimile.
- Se pare cã tatãl meu se numea Tomas.
- Cum adicã se pare? Nu stii cum îl cheamã pe tatãl tãu?
- Nimeni nu poate fi sigur de cine-i tatãl, numai de mama putem fi siguri - am replicat cu demnitate.
- Tomas Allende? Aha, îl cunosc! Un om foarte inteligent... si a rãmas privind în gol, ca cineva care moare de dorinta de a povesti un secret si nu poate.
Chile are dimensiunile unei batiste. S-a dovedit cã acest domn cu alurã de sultan era unul dintre cei mai buni prieteni din tinerete cu Salvador Allende, pe deasupra îi cunostea bine pe mama si pe tatãl meu vitreg, motive pentru care nu m-a dat afarã, cum spera contele roman, ci m-a transferat la departamentul de informatii, unde cineva cu resursele mele de imaginatie putea fi mai bine utilizat decât sã copieze statistici forestiere, mi-a spus. M-au suportat la FAO câtiva ani, acolo mi-am fãcut prieteni, am învãtat rudimentele meseriei de gazetar si am avut prima ocazie sã fac televiziune. În momentele libere traduceam romane roz din englezã în spaniolã. Erau povesti romantice încãrcate de erotism, toate fãcute dupã acelasi calapod: o tânãrã frumoasã, sãracã si inocentã, cunoaste un bãrbat matur, puternic, viril, deziluzionat de dragoste si solitar, într-un loc exotic, de exemplu într-o insulã polinezianã, unde ea lucreazã ca învãtãtoare, iar el are o proprietate. Ea este întotdeauna virginã, chiar dacã e vãduvã, cu sâni delicati, buze senzuale si ochi langurosi. El are tâmplele argintii, pielea bronzatã si muschi de otel. Latifundiarul îi este superior în toate cele, dar învãtãtoarea e drãgutã si bunã. Dupã saizeci de pagini de pasiune arzãtoare, gelozie si intrigi de neînchipuit, se cãsãtoresc si, bineînteles, fecioara e defloratã de masculul de otel, într-o îndrãzneatã scenã de final. Era nevoie de tãrie de caracter pentru a rãmâne fidelã originalului, dar, în ciuda strãdaniei depuse de Miss Saint John în Liban, a mea nu era de ajuns. Aproape fãrã sã-mi dau seama, pentru a îmbunãtãti imaginea eroinei, introduceam mici modificãri, începeam cu unele schimbãri în dialoguri, ca ea sã nu parã complet înapoiatã, apoi mã lãsam târâtã de inspiratie si alteram finalurile, astfel încât adesea fecioara îsi sfârsea zilele vânzând arme în Congo, iar latifundiarul pleca la Calcutta sã îngrijeascã leprosi. Treaba asta n-a durat prea mult, cãci dupã câteva luni au renuntat la serviciile mele. Pe atunci pãrintii mei se întorseserã din Turcia si stãteam cu ei într-o casã mare în stil spaniol, de cãrãmidã nearsã si acoperitã cu tigle, situatã la poalele cordilierei, de unde era destul de greu sã iei autobuzul si imposibil sã-ti pui telefon. Avea un turn, douã hectare de grãdinã, o vacã melancolicã ce n-a dat lapte niciodatã, un porc pe care trebuia sã-l scoatem cu mãtura din dormitoare, gãini, iepuri si niste lujeri de dovleci cãtãrati pe acoperis; bostanii enormi obisnuiau sã se rostogoleascã de sus, punându-l în pericol pe cel care ar fi avut nenorocul sã se nimereascã atunci pe-acolo. Sã prind autobuzul pentru ca sã mã duc si sã mã întorc de la birou ajunsese pentru mine o obsesie; mã sculam în zori ca sã ajung la timp dimineata, dar seara autobuzul era plin, asa cã îl vizitam pe bunicul si asteptam acolo pânã spre noapte ca sã pot lua unul mai putin încãrcat. Asa s-a nãscut obiceiul de a-l vizita zilnic pe bunicul, obicei care a ajuns atât de important pentru amândoi încât l-am încãlcat doar atunci când mi s-au nãscut copiii, în primele zile ale Loviturii Militare, si o datã când, voind sã mã vopsesc blondã, printr-o gresealã a coaforului am ajuns sã am pãrul verde. N-am îndrãznit sã apar în fata bunicului pânã n-am gãsit o perucã de culoarea naturalã a pãrului meu. Iarna, casa noastrã era ca o temnitã înghetatã, picurând pe la colturi, dar primãvara si vara era încântãtoare, cu ghivece pline de petunii, cu zumzãitul albinelor, ciripitul pãsãrelelor, aroma florilor si a fructelor, aerul tare al muntilor si cu porcul ce se încurca printre picioarele vizitatorilor. Prânzurile duminicale s-au mutat din casa bunicului în aceea a pãrintilor, pentru cã acolo se întrunea tribul ca sã se sfâsie cu punctualitate în fiecare sãptãmânã. Michael, ce provenea dintr-un cãmin pasnic, unde domnea cea mai adâncã politete, pe care la colegiu îl învãtaserã sã-si ascundã emotiile, cu exceptia întrecerilor sportive, unde avea întreaga libertate sã se comporte ca un barbar, era un martor mut al pasiunilor nestãvilite, proprii familiei mele.
În acel an a murit unchiul Pablo, într-un ciudat accident de avion. Zbura deasupra desertului Atacama într-o avionetã si aparatul a explodat în aer. Câtiva au vãzut explozia si o minge incandescentã strãbãtând cerul, dar n-a rãmas nici un rest si, dupã ce au mãturat cu meticulozitate regiunea, echipele de salvare s-au întors cu mâinile goale. Neavând nimic de îngropat, funeraliile s-au desfãsurat cu un sicriu gol. Atât de brutalã si bruscã a fost disparitia acestui om pe care l-am iubit atâta, cã am continuat sã-mi închipui cã nu s-a transformat în cenusã pe acele dune dezolante, cã poate s-a salvat printr-un miracol, dar a suferit o traumã cerebralã si acum umblã prin alte pãrti, fãrã sã mai stie ceva de sotia atât de tânãrã si de cei patru copii pe care i-a lãsat. Era însurat cu una dintre acele rare fãpturi cu suflet diafan destinate sã se purifice prin efort si suferintã. Bunicul a primit vestea fãrã un gest, a strâns buzele, s-a ridicat în picioare sprijinindu-se pe baston si a iesit pe stradã, pentru ca nimeni sã nu-i citeascã durerea în ochi. N-a mai vorbit niciodatã de fiul sãu favorit, asa cum nu mai vorbea de Memé. Pentru acest bãtrân viteaz, cu cât mai adâncã era rana, cu atât mai ascunsã era suferinta.
