- Vă cerem să ne dati o serie de articole pentru revista noastră.
- Vă dau bucuros câteva articole, dar o colaborare permanentă nu pot să vă făgăduiesc.
- De ce? N-aveti timp?
- Ceva mai grav: n-am convingerea potrivită spre a colabora la reviste. O revistă se ocupă cu lucruri derivate, iar eu cred că o parte dintre cărturari trebuie să se ocupe cu lucruri originare.
- Ce întelegeti prin lucruri originare?
- Vă voi răspunde îndată, dar mai întâi dati-mi voie să vă spun că, începând cu revista dv., mi se pare impresionant de mare numărul de reviste bune pe care le avem astăzi. Nu cred că în multe culturi nationale apar deodată o duzină de reviste de mâna întâia, ca la noi acum. Pe de altă parte, e la fel de impresionant numărul criticilor de înaltă clasă pe care-i avem. Sunt chiar atât de buni condeieri si gânditori încât îti vine să te întrebi dacă nu e păcat că s-au dăruit cu totul criticii, care e undeva un lucru derivat.
Dar să vă spun, cu un exemplu, ce înteleg prin derivat si originar. Am citit o excelentă critică a cuiva, care scria despre Negoitescu, în legătură cu studiul acestuia despre Lovinescu, care scrisese despre Maiorescu, care la rândul lui scrisese despre influenta lui Schopenhauer asupra lui Eminescu.
- Înteleg ce vreti să spuneti: vă gânditi că am face bine să traducem întâi pe Schopenhauer...
- Nici măcar atât: mă gândesc că ar trebui să citim pe Schopenhauer în original, după cum ar trebui să favorizăm învătarea limbii grecesti sau, pe alt plan - ceea ce se si face din fericire - învătarea matematicilor. Acestea sunt lucruri originare, sau cu ele putem găsi originarul. De altfel, ati văzut ce scria academicianul Graur zilele trecute - că nu mai avem destui cercetători tineri care să facă o editie critică dintr-un text.
- Vi se pare că ar fi mai util să facem din toti cercetătorii tineri si talentati niste savanti filologi?
- Nu, fireste; dar nici să-i confiscăm pe toti pentru activitatea, strălucitoare si extrem de utilă, dar ocazională, a revuisticii.
- Faceti, totusi, parte dintr-o generatie care a practicat destul de mult publicistica si eseul, în trecut.
- Trebuie s-o recunosc, uneori chiar cu regret. Dar, vedeti, noi am încercat să aducem si o justificare pentru aceasta: nevoia de autenticitate, spuneam noi. Ne supărau profesorii si spiritele profesorale care vorbeau despre si nu erau în. Nu mai spun cât ne supăra lipsa de autenticitate în viata publică. Eseul poate fi expresie a usurătătii de gândire, care se ,,încearcă’’ numai, sau, dimpotrivă, expresia încercării reale la care îti supui gândirea; poate fi discurs despre si discurs în. Nu uitati că tocmai nevoia de autenticitate ne-a dus, pe unii cel putin, de la eseu la izvoare: la text original, la experientă directă sau la cunoasterea stiintifică. Mircea Eliade, cum stiti, a învătat sanscrita, multi din seria mea s-au angajat în experienta concretă a campaniilor monografice si, dacă îmi dati voie, eu m-am aventurat să învăt si ceva matematici; dar aici mi-am frânt gâtul.
- Regretăm. Dar recursul la izvoare nu se practica în cultura oficială a timpului?
- Nu peste tot. Stiu chiar cine e vinovatul, pentru specialitatea mea. Un vinovat involuntar, dar mă sfiesc să-i spun numele, căci ar suna ca o impietate.
- Spuneti, vă rog, rămâne între noi.
- Maiorescu. Stim bine astăzi ce uriasă a fost contributia sa la cultura noastră. Dar, în filosofie, el a dat, cu talentul său exceptional, stilul prelegerii academice, al discursului despre (Oamenii mari fac uneori rău tocmai pentru că, fiind mari, sunt imitati. Dezastrul Germaniei a fost Bismarck, poate). Generatia de după Maiorescu a continuat cu academismul si cu filosofia despre. A fost un bine pentru publicul larg, dar nu si pentru specialitate.
- Putea fi altfel? Si e de vină, indirect, Maiorescu?
- N-as îndrăzni s-o spun dacă n-ar fi spus-o Eminescu acum aproape o sută de ani. Când Maiorescu îl îndemna să ia o catedră de filosofie la Iasi, Eminescu a scris: cine vrea să predea filosofia, cel putin istoria filosofiei, trebuie să stie sanscrită, greacă, latină... Eminescu stia ce înseamnă recursul la izvoare.
- Dar se putea face totul dintr-o dată?
- Noi n-avem răgaz de la istorie să nu facem totul ca si dintr-o dată. Asa cum s-a industrializat astăzi tara în chip miraculos, ca si dintr-o dată, trebuie să regretăm că nu ne-am însusit, în cultură, mai rapid, un alt fel de a lucra. Vă dau un exemplu. Am avut cunoscători ai lui Kant de primă mână. Acestia însă s-au multumit cu prelegeri si conferinte, lăsând pe altii să traducă pe Kant. Nici măcar remarcabila încercare de traducere a lui Eminescu, din 1874, nu au înteles s-o editeze critic. Din 1906, când I. Rădulescu-Pogoneanu, nu cel mai competent în materie elev al lui Maiorescu, a fost pus de acesta să scrie un studiu despre traducere - si studiul e, din păcate, neîntelegător si nedrept - nu s-a mai scris un articol, cât de cât competent, despre traducere. Dar orice rând de Eminescu ar trebui editat, spunea Iorga, si vă asigur că traducerea e neasteptat de bună, de exactă, de îmbogătitoare, cum sper s-o pot arăta în curând.
- Bine, dar acesta e un caz special.
- Credeti? Să vă mai dau un exemplu. De o sută de ani, istoricii nostri vorbesc despre însemnătatea academiilor de limba greacă de la Bucuresti si Iasi, înfiintate în secolul al XVII-lea de domnitori români. Viata noastră universitară are o vechime de peste trei sute de ani. Învătământul însă se făcea după interpretări aristotelice - în spirit stiintific si progresist, spre deosebire de Apus - iar principalele comentarii sunt cele ale lui Teofil Coridaleu. Tot ce se cerea era să facem dovada nivelului ridicat, prin publicarea acelor interpretări, care, de altfel, sunt deosebit de interesante pentru exegeza aristotelică ea însăsi. Numai că ar fi trebuit să intre în joc cercetătorii filosofiei si să pornească de la limba greacă. N-au făcut-o. Vă asigur, si de astă dată, că o editie Coridaleu ar fi un eveniment cultural european. Am făcut chiar socoteala că ea ar putea aduce tării vreo sută de mii de dolari, dacă e nevoie si de asemenea argumente. Dar abia astăzi s-ar putea întreprinde o asemenea editie. Vedeti cât de mult a păgubit cultura noastră faptul că ne ocupăm de lucruri derivate si nu originare.
- Exemplul dv. e desigur sugestiv, dar pare si el să aibă un caracter special si limitat. În definitiv, v-as întreba asa: credeti că un Montaigne a păgubit cultura franceză pentru că a comentat, cum a făcut-o, scriitorii latini, în loc să dea o editie critică din ei?
- V-as răspunde că aveti dreptate la suprafată, dar nu în adânc. Nu e vorba doar de editări de texte când se invocă originarul. Montaigne el însusi scade, în ochii unora, pentru că a vorbit prea mult despre lucrurile derivate, tocmai despre scriitorii greci. De altfel, si el vorbeste prea des despre si nu în. As spune - oricât de mare ar fi - că vorbeste prea mult despre eul său si nu despre sinele său.
- Destul de curios. N-ati putea să ne dati un articol pe această temă?
- Nu, căci ar însemna să vorbesc despre.
- La urma-urmelor, credeti că e asa de mare deosebire între a vorbi DESPRE si ÎN? Nu stă totul în felul cum gândesti si în felul cum ataci o temă, oricare ar fi ea?
- Aveti, într-un fel, dreptate si fără îndoială că problema ar merita să fie adâncită. Dar îmi vine în minte că tocmai asta e deosebirea dintre cel care vorbeste despre si cel ce se străduieste să fie în: primul crede că stie totul si expune; celălalt gândeste, se încurcă în gând si caută mai departe...
- Oricum, asteptăm articolul dv. despre - mă scuzati - în ce subiect doriti...