Seara întâi
Teatrul de Comedie Bucuresti ne-a oferit…
…Bani din cer

…sau, mã rog, dintr-o servietã obisnuitã din piele, maro, dar care contine nu mai putin de 735.000 lire, gãsitã de numitul Henry Perkins, londonez obisnuit, având la activ (dacã nu cumva la „pasiv”) treizeci de ani de muncã lipsiti de satisfactii si plini ochi de obisnuita rutinã: metrou, birou, sandviciul cu brânzã… 735.000 de lire sterline, mai precis 14.700 de bancnote uzate de câte 50 de lire. Aproape nu-ti vine sã crezi si trebuie sã intri în vreo toaletã publicã pentru a sta pe closet sã-i numeri în liniste. Apoi sã mai intri în douã toalete si sã-i mai numeri pânã te convingi cã nu visezi. O servietã cu un asemenea continut poate lua mintile celor mai slabi de înger, poate schimba viata unei familii si a apropiatilor acesteia, poate conduce la schimbarea sotiilor între prieteni, la asocierea cu un politist corupt, la tranzactii niciodatã imaginate… „înainte de…” Sau te poate face sã te apuci dintrodatã de ceva serios: de exemplu, de bãuturã. Bani murdari, negri… dar care promit zile albe si orizonturi senine… Undeva la antipozi: Argentina, Australia, Bali… Departe de cei care voiau sã albeascã banii cei negri, acei bãieti rãi care precis erau deja pe urmele lor… În timp se dovedeste cã si gangsterul care urma sã ia banii se odihneste pe fundul Tamisei, la piciorul unuia dintre celebrele sale poduri. Ce sã-i faci, în ultimul timp, sãracu’, se simtea cam rãu cu plãmânii. Asa cã persoane considerate nedreptãtite si în plus având un dezvoltat simt al datoriei au avut grijã sã-i umple cu apã rece… O orã si jumãtate plinã ochi de qui-pro-quo-uri si peripetii în care sunt amestecati de-a valma sotii Jean si Henry Perkins (Virginia Mirea si George Mihãitã), sotii Betty si Vic Johnson (Mihaela Teleoacã si Dan Tudor), politistii Davenport si Slater (Gheorghe Dãnilã si Eugen Racoti), taximetristul Bill (Serban Georgevici). Toti acestia sunt personaje create de Ray Cooney, unul dintre cei mai în vogã autori englezi din ultima jumãtate de veac. Un autor de piese usoare, de facturã bulevardierã, cu prizã imediatã la public, jucat si în România (Bigamul, Si ministrii calcã strâmb). Foarte bunã regia lui Horatiu Mãlãele si foarte potrivitã timpului si spatiului de desfãsurare a actiunii scenografia semnatã de Puiu Antemir. Spectacolul cu acesti Bani (picati) din cer a fost rãsplãtit cu trei importante premii la Festivalul National de Comedie, Galati, editia a XIII-a (Cel mai bun spectacol, Cea mai bunã interpretare femininã – Virginia Mirea, Cea mai bunã interpretare masculinã – George Mihãitã).
Putem sustine cã spectacolul Comediei bucurestene a constituit o foarte promitãtoare deschidere a Festivalului Teatrelor de Studio de la Pitesti. Acesti bani picati din cer, chiar dacã n-au umplut servietele tuturor spectatorilor prezenti (absentii sunt, întotdeauna, cei care pierd), mãcar le-au servit o portie zdravãnã si bine venitã de râs sãnãtos. Iar actorii Teatrului de Comedie s-au ales cu o portie de binemeritate aplauze.

Seara a doua, o searã cu PAPARAZZI

Regizorul Bogdan Cioabã pare sã fi reusit finalizarea cu succes a unuia dintre putinele proiecte culturale pe care românii izbutesc sã le initieze cu parteneri strãini. Cu forte reunite, Uniunea Teatralã din România (UNITER) si Universitatea din Alicante au pus în scenã piesa lui Matei Visniec Paparazzi sau Povestea unei dimineti pierdute. Am spus piesã? Atunci am gresit. Paparazzi este mai curând un scenariu absurd despre o existentã absurdã dusã într-o lume absurdã, condusã dupã reguli prost întocmite sau prost citite. O lume destructuratã, cu rânduieli ce pot face doar un „short cut”, o scurtãturã spre abisul existential, spre neant. De la Sufleorul fricii (admirabil prezentatã de Ioana Crãciunescu la festivalul sibian din 2002, sub titlul Frica) sau atât de jucata Despre sexul femeii ca un câmp de luptã în rãzboiul din Bosnia pânã la cele mai recente creatii, Matei Visniec a parcurs o etapã plinã de cãutãri fertilizante, mereu îmbogãtitã atât cu subiecte, cât si cu mijloace de exprimare. Acesti Paparazzi, prezentati în cadrul proiectului Limbile românã si catalanã - douã extreme ale latinitãtii de grupul Succes (din cadrul Universitãtii Nationale de Artã Dramaticã Bucuresti), reprezintã un nou moment al încercãrilor dramaturgului dacã nu de a cârpi lumea cea ruptã, descusutã, desiratã, sifonatã moral de pãcatele cãderii în derizoriu, în deriziune si imediat, atunci mãcar de a atrage atentia cã aceastã lume, pentru a putea fi în continuare utilizatã, trebuie sã fie cârpitã, cãlcatã, reconditionatã, restructuratã…
Absurdul prezentei la TV a omului de stiintã pentru a transmite în direct (si poate având exclusivitate!) sfârsitul lumii, apelul la economisirea apei si energiei, la calm si demnitate (înainte de toate!), implozia solarã si efectele sale, sinuciderea unui câine, fotografierea ilicitã a VIP-urilor, interventia automatului de bãuturi, oamenii debordati de ambuteiaje, iarãsi oamenii, ca niste bieti trecãtori, atât de trecãtori, vânzarea biletelor de cãlãtorie în statia Terminus pentru trenuri care si-au schimbat orarul si traseul, o colectie de elemente greu de asamblat într-o actiune coerentã, într-un subiect. Dar nu si într-un fragmentarium absurd, nimic altceva decât o oglindã fidelã a existentei asa-zis postmoderne. Regizorului Bogdan Cioabã i s-au alãturat în efortul considerabil de a prezenta o astfel de piesã Florin Dumitru, autorul muzicii, scenograful Cristina Claudia Ciucu si actorii Mirela Antoaneta Nicolau, Gabriel Gheorghe, Anca Roxana Constantin si Ionut Adãscãlitei. Se cuvine sã nu-l uitãm pe coordonatorul proiectului, Ion Caramitru.

Seara a treia, Zborul

Mergând pe ideea folosirii la maximum a resurselor locale, Teatrul Anton Pann a prezentat în cea de-a treia searã a festivalului piesa vâlceanului (si ex-pitesteanului) Doru Motoc, Zborul – ce fericire! Regizorul Adrian Roman a avut de îndeplinit o sarcinã nu tocmai usoarã: aceea de a servi publicului un text-eseu despre fericire si alte bagatele: viatã, moarte, dragoste, succes, violentã, însingurare… Asa cã împreunã cu Ileana Mihãescu a imaginat un spatiu închis, septic, de spital sau poate de laborator. Un laborator în care se poate proiecta cel putin teoretic, zborul. Ba chiar se pot da si indicatii pentru trecerea de la teorie la practicã. La practica zborului si, „pe cale de consecintã”, ar spune un jurist, la cea a fericirii. Neîncadrabil în seria spectacolelor „de imagine” ca acelea ale unor Joldak, Purcãrete sau Serban, fiindcã (mare nenorocire!) mai contine si cuvinte, spectacolul lui Adrian Roman nu este nici un „clasic” spectacol stanislavskian. Cred cã, nereusind sã se descotoroseascã total de cuvinte, dar nici sã le ordoneze într-un „story”, se aflã undeva la mijloc de drum. Rãmâne deci ca marea mizã sã fie tulburarea spectatorului prin efectul combinat al unor enunturi percutante, al unor citate cu iz aforistic, combinate cu imagini care sã le potenteze, sã le înalte pânã la apodictic. Sau - de ce nu? - sã le punã la îndoialã, sã le nege cu aceeasi vehementã. Noica spunea cã pe Brâncusi nu l-a preocupat zborul, ci zburarea, asadar - vorbind din punctul de vedere al analizei gramaticale - nu substantivul, ci infinitivul lung (pe care alte limbi nu-l au). Am avut senzatia cã si în spectacolul lui Adrian Roman, în ciuda titlului clar, tinta este zburarea, adicã o stare-întreprindere. Care, presãratã, pe ici - pe colo, cu putin lirism, cu putinã nostalgie, cu un vârf de atmosferã poeticã, poate duce la o nu prea complicatã stare de fericire. Numele personajelor implicate în Zborul lui Motoc sunt de fapt etichete pe care le poate purta oricine ar intentiona sã se angajeze în actiunea de dobândire a fericirii prin zbor. Aceste personaje sunt A, propus de Cristian Alexandrescu, B, jucat de Sorin Ionescu, si Îngerul, care apare sub trãsãturile lui Radu Constantinov. Ar mai fi aparatul de radio si câteva trape care, deschizându-se din când în când (si mai mult pentru înger), dau totusi iluzia cã infernul nu este ceilalti…

Seara a patra
Toape în festival

A fost piesa lui Pusi Dinulescu, Casa cu toape, de la premiera cãreia trecuserã doar câteva sãptãmâni. Prin spectacolul la care sunt coautori, Pusi Dinulescu si regizorul Matei Varodi vorbesc cu urã si tandrete despre o lume nebunã, dar usor de recunoscut…
Intriga este o constantã a familiei ca institutie: triunghiul amoros, reprezentat în piesã de Onel, sotia sa Georgeta si „prietenul familiei”, Sandu. Tensiunile provocate de acest triunghi sunt amplificate prin aparitia Vioricãi, nurlia nepoatã a Georgetei, venitã în Bucuresti sã se facã actritã. Personajele sunt cu adevãrat savuroase, foarte bine conturate si meritã mãcar o sumarã caracterizare. Onel (de fapt Ion, dar…), întreprinzãtorul „realizat”, „cu facultate la bazã”, care „stie si engleza” si face afaceri cu orice si oriunde (din Oradea pânã în Pakistan), grobian, gelos, tiranic, violent si zgârcit, dornic de a încerca senzatii sado-masochiste, este portretul-robot al unei bune pãrti a oamenilor de succes din anii postdecembristi. Petrisor Stan, încã o datã foarte „în rol”, propune spectatorilor un Onel memorabil. Georgeta, sotia sa, „mai proastã decât o trotinetã”, care si-a irosit frumusetea si tineretea, ajunsã la vârsta criticã de patruzeci de ani, încearcã sã se cramponeze, fãrã sanse de izbândã, de câte o „iubire” aflatã la îndemânã (administratorul Matei sau „intelectualul” Sandu, vecin de bloc). Brutalizatã de sot, dar tapatã (si brutalizatã si) de amant, debusolatã, dupã moartea acestuia nu gãseste nimic care sã o retinã în viata pe care o simte ca pe o povarã. Doina Aida Stan reuseste sã-si treacã cu succes personajul prin toatã gama de stãri pe care piesa i le cere.
Sandu, „intelectualul” care-l citeazã pe Wittgenstein, desi a trecut de treizeci de ani, n-a avut timp sã treacã si pe la vreo facultate, n-are slujbã, n-are bani, o tapeazã pe Georgeta pe care se preface cã o iubeste, dar e gata oricând s-o abandoneze când întâlneste o ocazie mai bunã (de exemplu, Viorica). Adrian Damian dã viatã acestui personaj, profitor cabotin, si o face cu multã convingere.
Viorica, nepoata Georgetei, „fata lu’ Gavrilã cheferistu’”, tânãrã moldoveancã, recitã „moldovineste pi Bacovia Jorjî” („Barbar cânta femeia seia…”) si la indicatiile lui Sandu (care „a mâncat teatru pe pâine”) cântã melodia lui Edith Piaf Non, je ne regrette rien… Plecatã de acasã, stie sã profite de conjunctura favorabilã, de efectul pe care farmecul ei fizic îl are asupra lui Onel si Sandu. Si mai stie sã-l invoce pe diavol cu farmece de altã naturã, o „stiintã” adusã din vechimea satului moldovenesc. Foarte bunã în acest rol, care coloreazã piesa, tânãra actritã Mirela Dinu-Popescu, într-un debut „în fortã” pe scena pitesteanã.
Scenografia Mihaelei Dinu-Pitigoi ne introduce exact în mediul prezentat de piesã. Casa cu toape, spectacolul pe care Matei Varodi l-a vrut „un spectacol crud, violent si socant” despre lumea de azi, a reusit sã le ofere celor prezenti motive de râs si de meditatie asupra conditiei umane derizorii, încercate de foarte multi, de aici, de azi. Suficient pentru a putea vorbi despre o reusitã artisticã.