Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]


FESTIVALUL NATIONAL AL TEATRELOR DE STUDIO - Editia a VII-a, Pitesti, 2003

(urmare din pagina 20)

Între Breda si Billy comunicarea este complet absentã, puntile dintre cei doi soti fiind tãiate, dupã 11 ani de cãsãtorie… În ciuda celor douã fetite reusite, singurul liant care mentine, încã, o aparentã familie… Acestea-s realitatea, disperarea mutã, starea de fapt care-i determinã pe fiecare sã se refugieze într-o lume populatã cu propriile visuri, nãzuinte, himere. Dupã o sãptãmânã de muncã, Billy asteaptã cu nerãbdare adevãrata si repetabila sãrbãtoare sãptãmânalã a Sfintei Treimi: Vineri, Sâmbãtã, Duminicã. Ca sã poatã cutreiera barurile si discotecile, unde se îmbatã cu constiinciozitate si rigurozitate. Practicã betiile de tipul dã-i cu bere, dã-i cu votcã, dã-i cu whisky… Modelul existential al lui Billy este cel macho, Tony cel cu flautul de aur. Bineînteles, un tânãr fanfaron, care mai mult vorbeste decât fãptuieste. De câteva ori viseazã (si vizeazã) aceeasi obsesivã scenã eroticã. Se îmbatã atât de tare încât nu-si mai dã seama pe unde se aflã si ce are de gând sã facã, cu cine s-a întâlnit sau si-a propus sã se întâlneascã. Si are parte si de replici ca „Degeaba te lauzi cã esti mare si tare, cã tu nu esti tare pe nicãieri, niciodatã…“ De aici mirãri si enervãri, subliniate de expresii „neaose”.
Breda, care în liceu, din cauzã cã era prea grasã, era poreclitã Scroafa¸ dupã o curã drasticã de slãbire a ajuns în parametrii fizici normali, aratã chiar bine si dupã o îndelungatã abstinentã, cauzatã de lipsa de interes a lui Billy, asteaptã cu emotie sã fie iubitã de sot, dar se viseazã într-un harem, favorita unui sultan. Breda, care-si doreste cu ardoare apropierea, ia drept avansuri toate gesturile întâmplãtor binevoitoare ale lui Billy. Disperatã si dornicã de dragoste, în final frustrarea sentimentalã, dar si sexualã, o determinã sã se apropie de primul bãrbat care s-a purtat frumos cu ea. Cu Eugen, comisul-voiajor care vorbeste mult prea mult, râzând, despre bunicul sãu cel nebun. Acesta, dupã ce o remarcase pe Breda, pe care o gãseste atrãgãtoare, în bar, o urmãreste pe malul râului, unde rãcoarea noptii si singurãtatea fiecãruia îi apropie. Fata lui, pe care ea de-abia o zãreste, se apropie de a ei, o sãrutã, o îmbrãtiseazã... Poate cã acesta-i Paradisul, Edenul. Sau poate cã nu, poate cã Edenul nici nu existã. Sau poate cã fiecare are Paradisul propriu în care nu mai este loc pentru ceilalti. Si probabil poti sã-ti construiesti propriul paradis fãrã sã mai depinzi de ceilalti. De Ceilalti (cea mai bunã prietenã a Bredei si iubitul acesteia, colegii si prietenii de pahar ai lui Billy, cei trei frati Bananã…), care sunt doar elemente de decor narativ, pe care se sprijinã Tristetea, Lipsa de iluzii sau câte o scenã. Practic fãrã decor, contând doar pe spoturile reflectoarelor, pe rând sau împreunã, cei doi actori ocupã centrul scenei fãcând ceea ce trebuie, spunând ceea ce fac, ce vor sã facã, ce fac ceilalti. Si reusesc sã-l atragã pe spectator în jocul lor, sã-l facã sã creadã cã se aflã într-un pub plin de fum de tigarã sau poate în pat alãturi de protagonisti. Nu stiu cât de bunã a fost premiera de la Dublin cu Don Wycherley si Catherine Walsh, dar stiu cã Ada Navrot si Dani Popescu au oferit un adevãrat recital, care poate ar trebui prezentat si în Irlanda. Si dacã festivalul pitestean ar fi avut caracter competitional, Eden ar fi candidat cu sigurantã la marele premiu.

Ultima searã
Teatrul National Târgu-Mures
CONU’ LEONIDA din magazia nr. 1

Înarmatã cu cheia atât de necesarã pentru deschiderea lacãtului magaziei nr. 1, Safta (Bianca Fãrcas) nu intrã doar pe portile unei banale magazii, ci chiar într-un moment istoric. În timp ce-si bea cafeaua de dimineatã, rãsfoieste o carte al cãrei autor este I.L. Caragiale si face cunostintã cu o epocã si o parte dintre personajele acesteia. Scoasã din lãzile unde se odihnea (dacã nu chiar zãcea), istoria îsi pune personajele sã umble, sã vorbeascã, sã-si aminteascã. Bineînteles, numai dupã ce-si aranjeazã tinuta si se scuturã de talas.
Solutia regizorului Cristian Ioan face ca decorul (autor - Miriam Marian), acea parte a spectacolului importantã, dar staticã, sã capete valente noi, elementele de decor fiind promovate în diverse secvente ale spectacolului în rândul actorilor. Atunci când se pronuntã parola magicã Focsani (ca altãdatã Sesam), pânze si statui intrã în actiune dupã cum îi este voia domniei sale regizorul. Se vede cã timpul scurs de la premiera absolutã n-a schimbat prea mult modul de gândire si actiune în spatiul nord-dunãrean. Pânã si personajele emblematice sunt cam tot alea… Conu’ Leonida (Mihai Gingulescu), cel care, cum se scoalã, pune mâna pe Aurora… democraticã, pentru a vedea cum mai merge tara, a rãmas la fel: un politician de domiciliu idealist-fantezist. El, care - fiindcã este revolutionar - „tine partea natiunii”, mobilizeazã reprezentanti ai maselor aflati la îndemânã („Scoalã cucoanã si bucurã-te, c-a venit libertatea la putere”) si le explicã cum cã, acum, fiind republicã, Guvernul va avea grijã de toti cetãtenii si chiar si de murãturile acestora. În plus, lanseazã o proclamatie mobilizatoare, dar care sigur nu va gãsi ecou în rândul maselor largi populare si cu atât mai putin în rândul „elitei politice”: Natiune, fii desteaptã! Ei as, ti-ai gãsit… O Efimitã în travesti (Ion Fiscuteanu), care tot nu ajunge sã se mire de cât de dãstept este Bobocul dumneaei. Cã de, mai rar unu’ ca el… Stie de toate, dar în focul revolutiei era cât p-aci ca, „în loc sã tragã un ce profit, putea pãti alte alea…” Riscurile revolutiei… Care riscuri pot fi tentante când este vorba sã întâlnesti un adevãrat revolutionar, pe care sã-l stergi de praf, sã-l mângâi, sã-l inviti la o Perinitã… România (Claudia Domocos), cea de pe Câmpia Libertãtii, nu numai cã-si rupe cãtusele (cã doar si le-a tot rupt, dar fãrã nici un efect pentru ai sãi copii), dar în fata câtorva bãnuti este în stare chiar sã-si lepede chilotii… foarte repede si de mai multe ori, dupã ofertã… Mai stie sã tinã cu demnitate aparent nesifonatã când tricolorul, când cutia milei. Sigur, poza, „imaginea” conteazã… Pãi cum bine cânta gramofonul, „De ce mã amãgesti, de ce te-mpotrivesti”… tot n-ai ce face, trebuie s-o faci… Garibaldi (Alexandru Pavel), sau Galibardi, personaj drag unora dintre eroii lui Caragiale, este tratat cu deosebitã grijã de Efimita, sters de praf, mângâiat. Mai ales când a auzit cã i-a botezat Papei un copil… Se vede treaba cã într-adevãr „si-a gãsit, omu’, nasu’”. Tepes (Rares Budileanu) n-are decât sã arate un obiect lung si ascutit ca sã punã putinã ordine în haosul revolutionar care si-a pus amprenta pe personajele lui nenea Iancu. Plasat în planul secund, domnul Unirii (Marius Damian) participã mai putin la actiune. Explicabil: imediat dupã 11/23 fãurar a fost îngrozitor de marginalizat (marginalizare despre care si azi pot depune mãrturie, negru pe alb, unele manuale de istorie). Costumele (autor -Doina Antemir) reusesc sã caracterizeze bine personajele, subliniindu-le caracteristicile principale. Ce-i drept, pentru unele, sugestiile unor colaboratori (C.D. Rosenthal, de exemplu) n-au fost de neluat în seamã.
Pe cât trece vremea, asemãnarea lui 11/23 fãurar 1866 cu 22 decembrie 1989 se face tot mai des. În defavoarea datei din urmã, generatoare de mãcel imediat si de tot felul de dezordini pe termen foarte lung. Sper cã v-ati dat seama.

Teatrul Toma Caragiu din Ploiesti
Ultimul spectacol: CAFEAUA cu urmãri letale

Ultimul spectacol al Festivalului Teatrelor de Studio, editia 2003 - Cafeaua domnului ministru - a fost o comedie spumoasã, care-si trage seva din realitãtile României postdecembriste. Lucratã în tuse îngrosate, absolut necesare pentru sublinierea racilelor epocii si stârnirea hazului, piesa lui Horia Gârbea, scrisã (si nominalizatã la concursul Piesa anului) în 1998, a cunoscut mai multe montãri si a fost tradusã în câteva limbi de circulatie internationalã. Furnizorul spectacolului, o firmã de încredere – Teatrul Toma Caragiu din Ploiesti – a reusit ca prin serviciul artistic prestat sã combatã, cu argumente solide, prejudecata conform cãreia numai în Capitalã se pot vedea spectacole de realã tinutã esteticã. Ba chiar, am putea spune, spectacolul bucurestean, având-o drept cap de afis pe Maia Morgenstern, nu s-a ridicat la nivelul celui din Ploiesti, mult mai echilibrat, fãrã asimetrii, în care reusesc sã se „vadã” toate personajele piesei. Textul lui Horia Gârbea si regia lui Lucian Sabados aduc în fata spectatorilor trei personaje ciudate, dar care – culmea! – dupã ce cã nu sunt unicate, ne mai sunt si absolut contemporane.
Personajul principal - un biet ministru („trecut” pe la Bãneasa, care „nu mai este civil de ani de zile”) la un minister cu titulaturã provizorie si cam neclarã, un fel de minister al resurselor, pe care mama sa (o „sfântã” chiar dacã se tinea cu sefu’ de post si fusese violatã de un vãcar) îl striga cu drag si energie „Simioane!” atunci când nu fusese uns ministru... Rãmas între timp orfan, dar „uns” ministru si îmbrãcat „ca un cioclu”, are drept treabã de cãpãtâi depunerea de coroane pe la diverse morminte de eroi, cu ocazia unor festivitãti, cum ar fi, de exemplu, Ziua Europei. Coroane din crini care-l fac sã strãnute, din garoafe, din alte flori, dar toate grele ca plumbul... Plumb despre care auzise ceva pe la scoalã si pe care sefa sa de cabinet, mult mai cultivatã, îl stie - spre sincera uimire a domnului ministru - ca sursã a saturnismului... Pãi dacã lecturile lui sunt focalizate pe Playboy... Pe lângã alergia la crini, domnul ministru mai are alergie si la ziaristi. „Ziaristii? Niste porci care nu trebuie lãsati sã scurme în grãdina ministerului...”, spune cu convingere si se ascunde în spatele sefei sale de cabinet...
Sefa de cabinet se numeste - în principiu - Venera, dar numele sãu a parcurs traseul Joiana – Jeana – Jenny – Otilia – Venera, dupã cum s-a înãltat în slujbã. Mai desteaptã si mai „cititã” decât seful sãu, ea pare sã învârtã cam toate treburile ministerului si pe ministrul însusi. La figurat, dar si la propriu, când îl maseazã, când îi aranjeazã tinuta sau când îl ajutã sã se detensioneze, ajutorul sãu este esential... Ca sã nu mai vorbim de momentul servirii cafelei, acel ritual cu reguli specifice fiecãrui loc... Sigur, vorbim de cafeaua neagrã, a cãrei culoare este – sã o recunoastem cinstit – deprimantã, sustine domnul ministru, „ar fi mult mai bunã roz...”
Rutina oarecum plãcutã (mai o cafea, mai un tabinet, mai un masaj cu nuante mai mult sau mai putin erotice) este tulburatã de intrarea intempestivã a patroanei unui asa-zis night-club (pretentioasã titulaturã pentru un bordel nici mãcar mascat), care - ce sã-i faci, meseria o cere - mai furnizeazã date Politiei (mai treacã-meargã), dar si (atentie, asta-i grav!) presei. Or, se stie ce crede domnul ministru despre presã si ziaristi, purcelusii aceia rãi care scormonesc pe unde nu trebuie... Intrusa, santajistã si detinãtoarea unor înregistrãri deranjante pentru imaginea domnului ministru care-si permite sã o „alinte“ pe sefa de cabinet, este tratatã cu o cafea, de protocol, cu totul specialã. Cum se stie, consumul de cafea este foarte dãunãtor sãnãtãtii, atât de dãunãtor încât dacã nu esti atent te poti -din pãcate - infesta cu rigor mortis, o boalã latineascã – pe cât se pare – greu de vindecat. Asadar, diferendul pe chestiuni de protocol si imagine dintre sefa de cabinet si patroana de nigh-club se terminã prin mijloace radicale. Putinã soricioaicã în cafeaua de protocol si gata... Trebuie doar sã anunti Politia (fãrã sã afle si porcii de ziaristi!) cã s-a întâmplat un simplu omor... De fapt nu chiar omor, mai mult omucidere, adicã un accident cu oarecare urmãri, un incident oarecare, ce mai, o banalã întâmplare, asa cã... sã-i cântãm Stille Nacht si s-o evacuãm pe „matracuca asta înainte de a se împuti!” Sefa de cabinet are ceva de rezolvat si o va face - ca de obicei - cu eficientã si sinceritate, pentru cã – nu-i asa? – „trebuie sã fii sincer atunci când minti!”...
Personajele, care pe statul de roluri al domnului Gârbea n-au nume, ci doar functii, au fost prezentate cu foarte multã exactitate de o echipã de actori tineri, cu talent si poftã de joc, adicã de Ioan Coman – ministrul, Theodora Stanciu – secretara si Nadiana Sãlãgean – patroana.
Si dacã - asa cum s-a vãzut - consumul de cafea poate avea efecte letale, consumul de comedie previne ridurile cel putin pe termen mediu si dacã nu îndreaptã moravurile, cum credeau unii clasici, mãcar ridicã moralul spectatorului. Ultimul spectacol, întâmplãtor sau programat, a fost pentru publicul pitestean desertul pãstrat „pour la bonne bouche”, cum ziceau românii, francofoni pe vremuri...
•••
Pe lângã plusurile subliniate, am remarcat si persistenta unor tare. Teatrul pitestean nu a reusit sã gãseascã nici mãcar un singur sponsor pentru festival. În situatia în care lista sponsorilor festivalului de la Sibiu ocupã o jumãtate de paginã. Presa localã (cu exceptia cotidianului Argesul) este sublimã prin neparticipare la evenimente, iar atunci când participã, reprezentantii sãi se intereseazã mai mult de aspecte materiale, colaterale, de salariile actorilor, decât de latura artisticã. Iar o parte dintre fotografi si cameramani intrã cu nonsalantã în spatiul de joc, printre actorii aflati în concentrare, deranjând spectacolul.
Editia 2003 a Festivalului Teatrelor de Studio a fost, putem spune, o reusitã.

Cristian Constantin