Note de lector - Marin Rădulescu

UCENICII VRĂJITORI, volumul III

Rugându-mă să fac o prezentare a volumului al treilea din Ucenicii vrăjitori, distinsul si distinctul cărturar care este Marin Ionită mă pune într-o situatie si dificilă, si ingrată: aceea de a face critica unei cărti al cărei autor îmi este prietin drag.
Dar dacă am acceptat, trebuie s-o fac cu toată seriozitatea si obiectivitatea de care e în stare un prieten. Si fac ceea ce nu se face îndeobste: las la o parte bunele intentii si lauda cuvenită oricărui începător si pun totul în lovinesciana balantă estetică. Pentru ca ucenicul să se familiarizeze, încă din copilărie sau adolescentă, cu judecata critică si cu ierarhia valorică.
Iau, asadar, cartea. O citesc, în viteză. O recitesc, negrăbit. Cercetez, cu toată atentia, cuvântul creatorului. Citesc, profesoral, postfata, semnată de două ucenice vrăjitoare: Alexandra Iliescu si Ramona Stănoiu. Caut caseta tehnică. Si aflu că lectorul, adică selectionerul, nu este maestrul, ci Allora Albulescu, profesoară de limba si literatura română la Scoala Nr. 1 Pitesti, scoala de la care intră în antologie nu mai putin de 15 autori-elevi: 13 poeti si doi prozatori. Si-mi zic: dacă valoare este, ce mai contează de unde vin ucenicii si ai cui elevi sunt ei?
Dar înainte de a încerca dreapta măsurare a valorii estetice a textelor literare incluse în carte, încerc să descopăr statutul acesteia. Si ajung, usor, la concluzia că este o antologie a productiei literare anuale a Cenaclului Sind Junior.
Din câte stiu, o antologie reprezintă măsura valorică a creatiei unui autor sau a unui grup de autori. Adică acea parte din productia literară care îi exprimă personalitatea si îi defineste valoarea.
Mai stiu eu că valoarea unei antologii este definită de raportul, cât mai mare, între creatorii care doresc publicarea si cei care sunt publicati, între creatiile de selectionat si cele selectionate. Altfel spus, cu cât selectionerul are de ales între mai multi creatori si între mai multe creatii, cu atât mai valoroase sunt cele selectate. Dacă, se subîntelege, criteriul selectiei este exclusiv cel estetic.
Impresia, la lectură, este însă că între copertele antologiei a intrat tot materialul literar oferit, si la nivelul grupului, si la cel al fiecărui creator, care semnează de multe ori productii mult diferite valoric. Fiindcă, în carte, valoarea si nonvaloarea stau într-o protoromână devălmăsie.
Afirm, transant, acest lucru, fiindcă trebuie să fim cinstiti, adică sinceri, cu cei care ne oferă cu emotie si cu sperantă un manuscris spre publicare. Indulgenta, adică abdicarea de la criteriul valoric, prejudecată de mare circulatie la noi, este neavenită si poate produce, mai târziu, traume sufletesti. Adevărul înainte de toate! Cum le cerea Maiorescu istoricilor din Junimea ieseană.
Cercetând sectiunile cărtii, constat, ceea ce era previzibil, că teatrul este foarte putin reprezentat. Situatia este simptomatică, nu numai la români: teatrul e în regres în competitia neloială cu cinematograful. Si este mare păcat, fiindcă teatrul este o componentă esentială a culturii, în toate locurile si în toate timpurile. Dar Claudiu Popescu, autorul comediei într-un act, are talent, propune un univers foarte interesant, este familiarizat cu tipurile si cu tehnicile de producere a umorului si stăpâneste arta constructiei. De aceea, nu m-as mira deloc să aflu că a făcut carieră scriitoricească.
Sectiunea de proză este bine reprezentată: si dimensional, si valoric. Aflăm aici însă foarte putină proză modernă, obiectivă: domină cea lirică, poetică, de tip Geo Bogza sau Zaharia Stancu, sau cea feminină, de tip Ana Blandiana. Putine încercări de proză psihologică, de proză de analiză sau de proză fantastică. Semne ale talentului se găsesc însă în prozele scurte sau foarte scurte semnate de Cristina Badea, Alexandra Iliescu, Alice Nicolae, Constantin Iulian Sanda, Aurora Vasile (cu Scara din al nouălea cer), Claudiu Popescu, Adriana Tănase, autentice exercitii de virtuozitate pentru cărti viitoare…
Partea de poezie, foarte bogată, ilustrează toată scara valorică: de la poezia veritabilă, la textul versificat. Titlul sectiunii este, asa stând lucrurile, cum nu se poate mai potrivit: Versuri. Multe, foarte multe versuri. Dar si multe poezii. Surprinde, neplăcut, ordonarea – i-as zice asezarea – poemelor în carte: după un criteriu extraestetic (scoala al cărei elev este autorul).
Sigur că o grupare pe stiluri sau pe niveluri valorice nu era operatională la niste debutanti, al căror stil se află în plin proces de cristalizare si la care se vede usor mantaua din care ies. Oricum, era preferabil criteriul vârstei (de creatie, nu cronologice) ca să se poată observa devenirea.
Caut însă poezia si o găsesc cu usurintă în versurile lui Marius-Cosmin Portaru, ale Violetei Dobre, Alexandrei Iliescu, Andreei Neagu, Alicei Nicolae, ale lui Vasile Aurora/Aurorei Vasile, Sorinei Stănculescu…
Toti acestia vădesc o avizare în tehnica de creatie literară, stiu să recreeze un tablou al lumii, după legi proprii, dar credibil si, lucru meritoriu, sunt fascinati de magia cuvântului. Creatiile poetice ale celor amintiti aici ilustrează întreaga galerie a poetilor veacului XX românesc: cea a reinterpretării miturilor, cea a barocului, cea intelectuală si/sau livrescă, cea a parodiei, cea a angajării civice… De aceea, spatiul poetic propus este, mereu, vecin cu cel din poezia unui maestru: Blaga, Arghezi, Barbu, Nichita, Sorescu, Păunescu, Cărtărescu, chiar Stefan Augustin Doinas… Si lucrul acesta este si previzibil, si necesar la vârsta debutului. Se cuvine evidentiat si efortul, uneori exagerat, pentru personalizarea creatiei, pentru vocea distinctă în cadrul grupului.
Sigur că aparitia unei cărti cu creatii literare de debut, într-o epocă nu dominată, ci sufocată de pragmatism si scientism, este un miracol. Iar când scriitorii sunt copii sau adolescenti, trăim momente de sărbătoare a sufletului, ne bucurăm si mai mult, căci e un semn că arta nu este în declin si că mai există spirite care cred în indispensabilitatea si în eternitatea ei.
Ar mai fi de observat că dintr-un cenaclu literar ies, vorba lui Sadoveanu, atâtia scriitori câti au intrat. Cu nuantarea că unii dintre scriitorii care ies n-ar iesi dacă n-ar fi descoperiti si cultivati de un mentor.
Iar mentorul acestor posibili scriitori este Profesorul. Adică Marin Ionită!
* * *
Trece, pe străzile Pitestiului, un pieton bizar. Trece azi, cum trecea acum 10 ani, acum 20 de ani, acum 30 de ani… Mai degrabă lunecă molcom, dar discontinuu. Mai ieri, cu sapcă muncitorească; acum, cu pălărie frantuzească. Înaintează poticnit si nehotărât. Îl încurcă mâinile si neconvingerea. Abia asteaptă să-i iasă în cale o cunostintă, ca să se oprească. Cu care dezvoltă, negrăbit, un dialog valah. Si verbal, si gesticular. Căci Marin Ionită este tăranul român condamnat să trăiască la oras, ca pasărea cântătoare în colivie. Sau, mai degrabă, românul din veac…
Asa mi-i si închipui pe cei trei români de la Junimea din epoca ei de aur, cea ieseană: Panu, Tassu si Lambrior.
Dar Marin Ionită este, înainte de orice, tipul îndrăgostitului perpetuu de frumosul românesc (din natură, din viată, din poezie, din artă în general, din istoria natională).
Cu astfel de ucenici, Maestre vrăjitor, ai intrat în istorie.
Fericire mai mare ca aceasta nu există!

---

Alexandra Iliescu,
clasa a X-a, Colegiul National Liceal Alexandru Odobescu

---

---

---

Mă sfâsie fărâma de negru ascunsă în lumina trecutului.
Un colt de viată din neatentie aruncat în vâltoarea lacrimilor gratuite mi-a demonstrat cruzimea ipocritelor măsti ce-mi hlizeau în fată.
Atâtea voci de portelan s-au spart în jurul meu, zgomote de prin odăi m-au tot certat, pereti au râs de mine când mă închinam neîncrederii, dar mă dureau cercurile cuvintelor grele izbite de apă.
Am fost captivă unui tipar gresit, dar o foarfecă din sertar mi-a tăiat conturul negru al trecutului si mi-a croit zâmbetul.

Ruxandra Clăianu,
clasa a X-a, Grupul Scolar Chimie Industrială

---

---