Sera de scriitori de pe Soseaua Kiseleff
- episodul al XXVII-lea -
Labis si jocul de-a moartea
De fapt, nu e decât un fel de repetitie. Zadarnicã repetitie. Pentru al doilea, cel definitiv, nu a mai avut timp. I l-au scris altii. Atunci când nici jocul nu a mai fost pus la cale de el.
Venisem din vacanta de iarnã cu o zi mai devreme. Se pusese o furtunã si-mi era teamã cã se înzãpezesc drumurile si nu mai circulã trenul. Mai era si un concert la Ateneu pe care n-as fi vrut sã-l scap. Portarul mi-a dat drumul înãuntru, dar m-a avertizat cã este opritã cãldura în tot cãminul. Aveam de gând sã-mi las geamantanul în dormitor, sã cobor la fochist – care locuia la demisol, lângã cazanul lui – si, dacã va fi cazul, sã-mi caut adãpost la vreun coleg dintre cei care locuiesc în oras.
Mai venise cineva? Bãtrânul portar nu avea de unde sã stie, de abia intrase în turã si motãia înfãsurat într-o subã veche. Parcã era un exponat de muzeu. Sau un paznic la o poartã de vechi cimitir.
Întâmplarea fãcuse sã avem paturile în acelasi dormitor. Deschid usa, ca Ion Gheorghe, cu piciorul. Adicã o împing putin cu genunchiul, pentru cã am gãsit-o fãrã clantã. În semiobscuritate, primul lucru pe care îl fac este sã-mi îndrept privirea spre ferestre. Sunt înfundate de zãpada viscolitã si cu geamurile înghetate. Dar pe geamurile dinãuntru deosebesc niste contururi ciudate. Ne-au pus vitralii? Rãsucesc comutatorul. Nu e curent. Mã apropii, nu stiu de ce, cãlcând tiptil. Ca si cum mi-ar fi fost teamã sã nu se destrame viziunea aceea atât de încetosatã.
Cu litere mari, de o palmã, un cuvânt în semicerc: juvetii. Dedesubt, portretele caricaturizate ale lui Gh.D. Vasile si un alt oltean, Ungureanu si nu mai stiu cum, care avea sã ajungã în învãtãmântul superior, pe la Galati, unde, probabil, nu s-a lãsat de poezie.
Nu putea sã fie decât opera lui Labis. Lui îi plãcea sã facã fel de fel de glume si mai avea si talent la desen.
Dar iatã-l si pe el: stã întins pe pat, îmbrãcat si încãltat, cu cãciula pe cap. Nu deosebesc dacã s-a culcat cu fata în sus sau pe brânci. Dar ce importantã are? El vine de departe, tocmai din fundul Moldovei, de pe lângã Fãlticeni. Dar nu i-o fi frig? Mã asez pe marginea patului, îmi scot rufele din geamantan, apoi stau cu mâinile pe genunchi, întrebându-mã încotro s-o iau. Si care ar fi timpul potrivit sã bat pe la alte usi. Mai erau douã-trei ore pânã sã se însereze, dar nu se stie dacã mai circulã tramvaiul. Îmi trec în revistã posibilele gazde de noapte. Nu e usor sã deranjezi hodoronc-tronc o familie. Cred cã am sã încerc sã debarc la Letitia, o bunã prietenã, studentã la cinematografie, care are o mamã foarte cumsecade si locuiesc singure pe strada Dr. Felix. De câte ori am trecut pe acolo doamna m-a primit ca pe propriul sãu copil. Cred cã îsi dorise sã aibã un bãiat. Si nu era de ajuns cã Letitia asta – care avea sã ajungã peste câtiva ani regizoare renumitã la Televiziune, unde a dat lovitura cu un Pirandello, iar mai târziu în strãinãtate – era mai mult un bãietoi la vremea aceea.
Si cum stãteam asa dus pe gânduri, deodatã îmi dau seama cã ceva nu este cum ar trebui sã fie. Ce anume? Da, asta e, el stã teapãn. Nici o miscare. Ascult. Nici nu respirã mãcar.
Încerc din nou comutatorul. De data asta se aprind becurile. Toate. În camera inundatã de luminã, Labis nu e Labis. Cãciula lui cu motul tuflit, vestitul lui cojoc, pantalonii, bocancii… Peste toate astea se suprapun, fãrã voia mea, imaginile sicrielor din timpul rãzboiului, când cei de acasã fãceau un simulacru de înmormântare pentru bãrbatii pierduti pe front.
La cãpãtâi - epitaful: „Aici zac io, Nicolae Labis!”
Dumnezeu sã te ierte, Nicolae, am rostit, dar cu gândul sã mã iau la hartã cu el de cum s-o trezi. Nu gãseam farsa deloc amuzantã. Ba chiar mi se pãrea cam macabrã.
Ce-o fi vrut? Sã ne sperie? Cu mine chiar a reusit! Ca sã nu rãmân singurul tras pe sfoarã, iau dormitoarele la rând, chiar si pe al fetelor, ca sã adun cât mai multi. Parcã îmi luase Dumnezeu mintile: „Veniti, cã a murit Labis…” „A murit Labis…”
Nu am gãsit pe nimeni. Numai glasul meu, amplificat ca într-o cutie de rezonantã. A murit Labis. A murit Labis. A murit Labis. M-am simtit deodatã vinovat cã m-am lãsat prins în acest joc stupid. Jocul de-a moartea.
Dar au început sã duduie caloriferele sub presiune. Mãnânc ceva din pachet si mã culc. Somn de cosmar. Si de câte ori mã trezesc din visele acelea încâlcite dau cu ochii de mortul improvizat. Astern o pãturã peste el. Ca un lintoliu. Ca un capac de sicriu.
Sting luminile, închid ochii.
Dar aud cum umblã cineva pe coridoare si prin hol, cum loveste în usi si se izbeste de pereti, o voce hârâitã, mucegãitã, coclitã parcã în cimitir: „Veniti, a murit Labis!”
Iar afarã se întetea furtuna de zãpadã…
- De ce ai fãcut asta?
- Am vrut sã vãd ce faceti voi dacã mor.
- N-ai vãzut cine stie ce…
- Pânã data viitoare..
Nu stiam cât o dã pe glumã, cât vorbeste serios. Dar m-am auzit cã spun:
- Data viitoare n-o sã mai fie… Pânã atunci ne îngropi tu pe toti… Si noi nu stim sã facem farse…
N-a fost un simplu joc, desi mã lãsase sã cred una ca asta. Dupã acea întâmplare eu nu l-am mai vãzut îmbrãcat asa cum venise de acasã. Acolo, sub cojocul lui mocãnesc, sub cãciula lui cu vârful tuflit, chiar murise cineva. Ziua aceea de iarnã viscolitã a fost cea în care Nicolae Labis s-a despãrtit de bãiatul din sat de la Mãlini, de vârsta de aur si eresuri a copilãriei si a primei adolescente. Se sãturase sã tot fie un genial pui de tãran. Pe peticul acela de carton în care scrisese primul epitaf îsi semnase certificatul de maturitate. Si legitimatia de poet recunoscut national. Poate si o filã de pasaport pentru literatura universalã. De ce nu, pentru eternitate. Acolo si atunci si-a luat el rãmas bun într-o singurãtate de ritual de la cel care a fost…
A apãrut a doua zi într-o tunicã neagrã, strânsã pe trup, cu buzunare pe piept, cu bumbi mari, încheiati pânã sub bãrbie. Pantaloni bufanti de aceeasi culoare, cizme înalte si lustruite. Cu pãrul abundent, despicat în cãrare pe crestet si cãzut pe frunte si în uniforma aceea de altã epocã putea sã parã un tânãr ofiter de pe vremea scolilor de junker.
Ofiter fãrã epoleti si fãrã grade. Ce i-ar fi trebuit lui însemne exterioare? În lumea în care se afla, adicã printre tinerii poeti, era cel mai mare în grad. Oficial si neoficial, era recunoscut drept poetul încã fãrã egal. Un Eminescu al generatiei sale. Nimeni nu-i contesta prezentul, nimeni nu avea îndoieli asupra viitorului sãu. „Esti aici, Labis?”, întrebase Sadoveanu. Labis si ceilalti. Nimeni deasupra lui, totul de la el în jos.
Îsi stia locul. Îl accepta fãrã falsã modestie. Avea constiinta propriei valori. Dar fãrã pic de infatuare. I se cereau colaborãri în toate revistele. I se publica aproape totul, poate prea în grabã. Primea si drepturi de autor, destul de substantiale pentru o pungã de student. Se bucura de aprecierea lui Sadoveanu. Era primit în casa lui Arghezi. Se vorbea despre el, ca de un adevãrat fenomen, în toatã lumea literarã. Si chiar în lumea politicã.
Dar toate astea nu-l împiedicau sã fie unul ca toti ceilalti în viata de fiecare zi. Viatã de student cãminist. Îsi spãla si el ciorapii si batistele la chiuvetã, împrumuta o lamã de ras sau o cravatã, schimba impresii, glume si ironii, se putea tachina cu oricine, fãrã supãrare. Îsi procurase chiar douã sãbii boante, de antrenament. Cred cã lua si lectii de scrimã pe undeva prin oras. Fãcea partide în holul de sus cu Atanasie Toma, care avea ceva pregãtire în acest domeniu. Uneori îi rezista Dumitru Carabãt. Dar era loc pentru oricine voia sã încerce. Rãsuna ore întregi zgomotul fiarelor lovite. Se putea auzi destul de des: „Lovit! Mori!” sau „Lovit! Mor!”
Mori… am murit… Ecou anticipat?
Poetii au, de obicei, constructii fragile, adeseori probleme de sãnãtate, se simt vulnerabili, îsi fac complexe. Labis pãrea construit pentru o sutã de ani si mai bine. Era cel mai echilibrat dintre noi. Printre atâtia insi care simulau suferinte sau si le stimulau, din dragoste sau de ordin existentialist, el era optimistul incoruptibil. Nu l-am auzit niciodatã sã se plângã cã-l doare ceva. Nu l-am vãzut niciodatã cãzut în melancolie.
Ca orice vitalist, nu putea sã creadã cã i se poate întâmpla ceva rãu. La care se adãuga convingerea cã are o anumitã misiune pe lumea asta. Iar aceste douã forte împerecheate puteau sã facã din el o fiintã invulnerabilã. Ceea ce si era. Dar totul pe lumea asta are o limitã.
Stiam cã o sã mã ocoleascã multã vreme. Nu-i plãcea sã-l dãdãcesti. Nici mie nu-mi fãcea plãcere. Dar nu puteam sã asist pasiv cum îsi erodeazã viata în excese. Credeam cã a alunecat pe panta pierzaniei, fãrã sã-si dea seama. Dar stia ce face.
Sfida aneantizarea din nevoia de a se elibera de teama ei. Ca în acele jocuri în care copiii întãrâtã câinii, se cãtãra în vârful copacilor sau se arunca în vârtejurile de apã. Si nu numai cã sfida, dar chiar încerca sã o stârneascã. Sã vadã, o datã si o datã, ce putere are. Cât este el de tare. Dacã reuseste ea. Dacã va fi el învingãtorul.
Adeseori geniile nu vor sã ia în seamã faptul cã sãlãsluiesc si ele în niste masini biologice cu posibilitãti limitate, care, solicitate peste mãsurã, pot sã cedeze, chiar sã se sfãrâme. Labis se lãsa ispitit în lumea exceselor. „Esti chiar inconstient?” „Gresesti?” Si Baudelaire stiuse cã un organism biciuit fãrã crutare poate sã ajungã la neputintã. Si Lermontov stia cã prin orice inimã poate sã treacã un glont. Si lordul Byron stia cã poate sã cadã în luptã înainte de a apuca sã apese pe trãgaci. Dar aceasta era varianta absurdã. Care se putea întâmpla oricui, dar nu si lor.
Nu pierdea nici un prilej ca sã-i arunce provocarea în fatã. Dar cu fiecare exces nu fãcea altceva decât sã-si apropie tot mai mult clipa fatalã. În schimb, nu-i permitea sã pãseascã în sanctuarul creatiei sale. Nu o întâlnim decât de douã ori: în Moartea cãprioarei si în Albatrosul ucis. De fiecare datã la modul cel mai realist, în conditii de determinare, fãrã nici o umbrã de mister. Cãprioara cade detunatã de puscã, albatrosul doborât de furtunã. Labis este un demiurg atât de stãpân pe elemente încât ele nu-i pot scãpa de sub control.
Lui îi era de ajuns sã trãiascã în lumea faptelor concrete, la timpul prezent, în „miezul unui ev fierbinte”. Deocamdatã universul lui este cel de sub tãlpile si de sub pasii sãi si de cât poate cuprinde cu bratele, cu privirea si cu gândul. Ca si personajul lui Camil Petrescu, este omul care vede idei. Dar nu si himere.
În toatã poezia lui din timpul scolii de literaturã (1952-1954) nu era interesat decât de ceea ce îi spuneau simturile si îi confirma ratiunea. Ceea ce nu simte si nu cunoaste nu existã. Ar fi putut sã spunã si el ca pictorul realist Courbet, hrãnit, de fapt, din ideologia iluminismului si a marii revolutii franceze: „Nu pot sã pictez îngeri, pentru cã n-am vãzut nici unul!”
Labis scrie atât de fidel din sfera orizontului cunoscut încât uneori s-ar putea identifica nu numai motivele, ci chiar si personajele. De pildã, prietenul sãu Portik Imre, în momentele lui de furie, îsi dezgolea bustul ca sã ne arate unde a fost înjunghiat între spete si îsi sumetea pantalonul ca sã vedem unde a fost împuscat de dusmanii de clasã pentru cã a trecut de partea comunistilor. Si scrie Labis: „Cel mai bun dintre noi poartã în spate o dârã de cutit/Fusese activist si-a primit-o fãrã sã se clatine bãrbãteste/De aceea îi chipul mai palid, glasul mai repezit/Si câteodatã tuseste!” Se stie cã Gheorghe Tomozei nu si-a cunoscut niciodatã pãrintele, cã mama sa a fost nevoitã, într-un timp, sã serveascã prin diferite case. Si Labis asterne pe hârtie: „Celui mai vesel flãcãu dintre noi/I-au murit si bunicul si tatãl în rãzboi/Mama lui a tors, a cârpit si a spãlat pe la case/De aceea scrie poezii cu lozinci, care sunt chiar frumoase”. Ca sã adauge mai jos: „Celui mai tânãr dintre noi, cel cu unghiile netãiate,/I-a trimis tat-sãu rãspuns cã nu vrea sã-l mai stie/Dacã-l mai întreabã în scrisoare, în loc de sãnãtate,/De ce n-a intrat încã în gospodãrie”: acesta ar fi putut sã fie Mihai Negulescu, Ion Gheorghe sau Sorin Comãnitã. Oricare dintre noi, cei porniti de la tarã, dar ai cãror pãrinti ezitau sã intre în colhoz. Îi arãtasem si eu o scrisoare de acasã în care spunea tata cã stau ãia pe capul lui sã se înscrie; dacã nu, îi dau feciorul afarã din scoalã: „Dacã e pe-asa, vii acasã, om muri, om trãi, ce-o vrea Dumnezeu, dar eu pãmântul nu mi-l dau cu mâna mea, asta s-o stii”.
Nu se poate ca tocmai el sã fi fost ocolit de marile întrebãri ale creatorilor dintotdeauna. De unde venim, unde ne ducem, ce am fost înainte de a fi zãmisliti, ce se aflã dincolo de ultimul hotar, în ce mãsuri suntem jucãrii în mâna destinului, care este pretul libertãtii, în ce relatii ne aflãm cu divinitatea?... Dar toate acestea le amâna pentru o vreme de rãgaz, pentru un timp de maturitate. Nu stãruia asupra poeziilor sale, nu le slefuia, nu le cizela, le lãsa asa cum ieseau din mânã, uneori ca din bardã, ca din topor. Decât sã zãboveascã, mai bine mai scrie una, douã, trei… Poezie de tranzitie… Poate cã va reveni asupra lor… Pe altele le da uitãrii dupã ce le punea ultimul punct. Dacã iei fiecare poezie scrisã în timpul uceniciei de pe Kiseleff ti se pare cã este cât se poate de ocazional, numai din întâmplare atinsã din când în când de aripa geniului. Dar privind opera în bloc parcã ai avea în fata ochilor ultima statuie a lui Michelangelo, încã nedesprinsã din blocul de piatrã. N-a mai avut timp de mai mult.
Hoata de suflete sta la pândã precum pusca încãrcatã care astepta cãprioara la adãpãtoare.
Si într-o noapte de decembrie, pe când se îndrepta dintr-un restaurant spre cuibul unei curtezane, a întâlnit-o pe cea nevãzutã, pe o scarã de tramvai cu zãpadã înghetatã. Si nu l-a mai iertat...
Marin Ionitã