Centrul Cultural Pitesti

Constantin Dobrescu-Arges
La comemorarea a 100 de ani de la moartea sa

Anul acesta, în ziua de 10 decembrie, se împlineste un veac de la trecerea în nefiintã a celui care a fost CONSTANTIN DOBRESCU-ARGES, învãtãtor, gazetar, initiator si organizator al vietii sociale si culturale în satul argesean, deputat în Parlamentul României si militant activ pentru apãrarea drepturilor tãrãnimii. În toate aceste onorante posturi, el a servit cu generozitate si devotament consãtenii, Argesul natal si patria.
C. Dobrescu-Arges s-a nãscut la data de 28 iunie 1856, într-un minunat sat de la poale de munte de pe Valea Vâlsanului, în Musãtestii de Arges. Tatãl sãu era preot, iar mama sa casnicã. Copilul a crescut si s-a format într-un climat cald, de oameni buni, cinstiti, harnici si cu credintã întru Cel-de-Sus, cu mândria sincerã fatã de istoria localã, de ilustrii sãi înaintasi, între care s-au numãrat, pe filiatie maternã, Nicolae Popescu, strãbunic, grãmãticul Episcopului Ilarion al Argesului, care a lucrat la cancelaria diplomaticã a lui Tudor Vladimirescu; revolutionarii pasoptisti Toma Popescu, bunic, prieten si om de tainã al lui Nicolae Bãlcescu, si Popa Dincã, unchi.
Fiind primul copil si singurul bãiat din cele opt vlãstare ale preotului Ion Dobrescu, cunoscut în sat sub numele de Popa Nitã, acesta a primit la botez numele de Constantin, care este, deopotrivã, si nume de domn, si de sfânt. La vârsta înaltelor sale responsabilitãti sociale, îsi va adãuga la acest nume, din proprie initiativã, si cel de Arges.
Încã de când era de-o schioapã, fiul preotului din Musãtesti a simtit chemarea cãtre învãtãturã, urmând prima clasã primarã în satul natal cu unchiul sãu Niculãitã Popescu, fiul lui Popa Dincã. Si-a continuat studiile primare la Curtea de Arges, cele gimnaziale la Pitesti, a urmat Seminarul Teologic de la Curtea de Arges, pentru ca, mult mai târziu, la vârsta deplinei sale maturitãti, sã studieze în strãinãtate, la recunoscuta Universitate Liberã din Bruxelles, de unde se va întoarce acasã cu diploma de doctor în Drept. Dar pânã atunci va fi atras, ca de un puternic magnet, mai mult de munca de învãtãtor de scoalã sãteascã decât de preotie, în ciuda insistentelor calde ale bunului sãu tatã de a-l convinge si a-l determina sã slujeascã, asemenea lui, în Sfintele Altare. Dupã numai câtiva ani de slujitor al învãtãmântului sãtesc, Dobrescu-Arges va simti chemarea cuvântului scris, adicã a gazetãriei si a publicãrii de cãrti pentru luminarea constiintelor consãtenilor sãi, ca o încununare fericitã a implicãrii sale în viata socialã si culturalã de la sate, bogatã si purã în formele ei de manifestare. Îsi va servi dupã aceea obstea, pe fratii sãi tãrani de pe plaiurile Vâlsanului, ale Argesului si ale tãrii, cu sinceritate, cu credintã si cu înaltã mândie patrioticã, în cel mai înalt forum legislativ al României, în Parlament, convins fiind cã numai implicându-se în viata politicã va putea fi de ajutor tãrãnimii argesene si nu numai acesteia. Într-o perioadã de timp relativ scurtã, C. Dobrescu-Arges a devenit exponentul si slujitorul cel mai autorizat al tãrãnimii argesene sau - asa cum inspirat si frumos avea sã-l caracterizeze Al. Valescu, prietenul si cumnatul sãu, într-ale sale Însemnãri si amintiri - „un strãlucit Apostol al tãrãnimii argesene“.
Despre viata si activitatea lui C. Dobrescu-Arges, acest personaj interesant si complex, unicat în felul sãu pe plaiurile Basarabilor, s-a scris pânã acum foarte putin atât pe plan local, cât si national, fapt aproape de neînteles fatã de personalitatea si valoarea sa, cu toate cã numele sãu figureazã la loc de cinste atât în unele lucrãri de istorie si de culturã referitoare la aspectele esentiale ale vietii scolãresti si culturale a satelor argesene din secolul al XIX-lea, cât si în mai multe dictionare, inclusiv în unele enciclopedii. Tinând seama de acest fapt, dar în special de ceea ce a reprezentat în epoca datã strãlucitul fiu al localitãtii Musãtesti pentru scoala sãteascã româneascã, pentru gazetãria sãteascã incipientã si deschizãtoare de noi orizonturi din vremea sa, în sfârsit de bogata si originala sa activitate culturalã desfãsuratã în localitatea natalã, în satele argesene sau în alte localitãti, ori de rolul jucat de C. Dobrescu-Arges în Parlamentul României, acum, la împlinirea unui veac de la moartea sa, câtiva fii ai Argesului s-au hotãrât sã-si uneascã gândurile, condeiele si chiar o brumã cât de micã de bani spre a întocmi si publica lucrarea Oameni care au fost - CONSTANTIN DOBRESCU-ARGES.
În munca de documentare în vederea întocmirii cãrtii, timp în care s-a citit aproape tot ceea ce s-a scris în presa si literatura istoricã româneascã despre C. Dobrescu-Arges, autorii articolului de fatã au avut marea si plãcuta surprizã sã descopere în douã bine cunoscute ziare din secolul trecut un articol semnat de poetul si scriitorul Tudor Arghezi dedicat Apostolului tãrãnimii argesene si un altul scris de învãtãtorul si omul politic Ion Mihalache, închinat aceluiasi personaj. În ambele articole, C. Dobrescu-Arges este evocat si elogiat prin ceea ce a avut el mai curat, mai frumos si mai reprezentativ. Scriiturile respective se constituie în evidente schite de portret sau în mari biografii ale ilustrului fiu al comunei argesene Musãtesti si ele pot fi considerate, în zilele noastre, autentice documente literare si istorice. Având în vedere faptul cã materialele semnate de Tudor Arghezi si Ion Mihalache în coloanele a douã ziare din secolul trecut n-au mai fost puse în luminã, în mass-media, de mai bine de o jumãtate de veac, ne-am decis sã le oferim noi spre publicare in extenso, în revista de culturã Arges, cu prilejul comemorãrii unui secol de la disparitia lui C. Dobrescu-Arges.

Gen. (r) dr. Florian TUCÃ, ing. Ionel CRISTESCU

Efemeride: Dobrescu-Arges

Tudor Arghezi

Dacã am spune cã l-am cunoscut, ochi în ochi si fatã cãtre fatã, cititorul de dupã rãzboi ar fi ispitit sã creadã cã exagerãm. Într-adevãr, nu s-a mai vorbit si scris nimic despre Dobrescu-Arges de foarte multã vreme, iar pãmântul ridicat de rãzboi peste milioanele de luptãtori a înmormântat si lupta, si numele lui.
Sunt numai vreo treizeci de ani de când acest bãrbat inteligent, frumos si ardent locuia în strada Stirbei Vodã, retras cu amãrãciune dintre colinele Argesului si urmãrit de haite pânã în Bucuresti. Casa în care locuia dezamãgit si mârsav, cum îi zice Argesul omului scârbit si dezolat, Dobrescu-Arges, era cu cerdac pe prispã si cu peticul ei de grãdinã dinainte, la trotuar, situatã între actuala stradã Luigi Cazavilan si Popa Tatu. Bãietandrul care s-a dus sã-l vadã dupã refugiul sãu din judetul de munte în Capitalã a rãmas impresionat de zveltetea tãrãncii tinere argesence a cãminului. Era sau ultima sotie sau cel din urmã roman al inimii lui Dobrescu, care în ce priveste dragostea a haiducit ca un rãpitor. Ochiul cu fulgere si mustatã turcanã îi deschideau, ca unui pasionat si în intelect si în sânge, simpatii subite, care mergeau în politicã pânã la urã si în viatã pânã la abandonare de sine.
Personalitatea magneticã a lui Dobrescu-Arges a cucerit tãrãnimea din judetul Descãlecãtorului si a legat-o de el. Era o tãrãnime deosebitã, tãrãnimea din Arges. Dintre toti pictorii, artistul care a vãzut mai bine expresia galicã sau saxonã a oamenilor lui Negru-Vodã este dl. Camil Ressu. Oameni independenti si fãrã frica de rob a sãteanului de baltã si aristocrati, întãriti cu titluri scrise pe piei domnesti, argesenii au fost sedusi de doctrinele cu tendinte simil-anarhice ale lui Dobrescu-Arges, tânãr si focos, întors din Belgia, de la studii, cam pe timpul când fãcea carierã în tinuturile franceze, englezesti si italiene, principiul reprezentat printre gânditori de valoarea unui Elisse Reclus, cã înainte de a încerca o reclãdire socialã trebuie devastat si redus la neant trecutul întreg.
Cine trãieste mai de mult îsi aminteste bine cã anarhismul bântuia Europa dinaintea rãzboiului atât de intens încât guvernele se pregãteau sã acorde anarhistilor o extrateritorialitate internationalã si deportarea lor, a tuturor, într-o insulã din Mediterana, unde mai stãruia fantoma lui Bonaparte.

Reprodus din ziarul Dimineata din 14 octombrie 1933

Constantin Dobrescu-Arges, întemeietorul Partidului Tãrãnesc

Ion Mihalache

N-am cunoscut pe Dobrescu-Arges. În 1903, când a murit la Musãtesti, îmi fãceam stagiul militar la Câmpulung. Auzisem despre el, puseserãm în gând, câtiva învãtãtori soldati, sã mergem pe jos, sã-l vedem bolnav, si am primit vestea cã a murit.
Nu citisem nimic, nu-mi amintesc sã fi citit ceva din scrierile si discursurile lui când, în cursul aceluiasi an de stagiu militar, mai multi învãtãtori si tineri intelectuali (soldati) au fãcut un fel de comitet secret care sã se ocupe cu studiul problemelor tãrãnesti si ai cãror membri s-au legat sã lupte pentru ideea partidului tãrãnesc, dupã terminarea stagiului militar. Spre rusinea mea, trebuie sã mãrturisesc cã tocmai în vremea din urmã de tot am putut ceti o parte din bogata si risipita activitate publicisticã si parlamentarã a lui Dobrescu-Arges. N-am rãmas deloc surprins constatând cã miscarea tãrãneascã, asa cum o simteam în 1903, o concepeam în scris de articole din Vremea Nouã prin 1910-1912 si cum ea s-a dezvoltat ca o tortã organicã eliberatã în transeele anilor 1916-1918, se gãseste pe aceeasi linie cu miscarea lui Dobrescu-Arges, începutã acum 30 de ani.
Legea biologicã a lui Lamark, functia creeazã organul, se verificã o datã mai mult în aplicarea ei si la viata socialã. Functia organicã era nevoia de viatã proprie si realã a clasei tãrãnesti în complexul de stat, atât în ce priveste traiul moral (libertate, culturã, administratie etc.), cât si în ce priveste traiul material (pãmânt, impozite, credite etc.). Functia organicã mai era nevoia de stat, de o dezvoltare pe baza realitãtilor sociale si economice ale tãrii, nu pe imitatii din strãinãtate, care permiteau tinerimei entuziaste, întoarse de la Paris, sã practice liberalismul cel mai înaintat la Bucuresti si, în acelasi timp, sã exercite robia traditionalã asupra tãranilor, pe mosiile lor de la tarã.
Filantropia politicã a unor mari oameni, cum au fost Cuza, Kogãlniceanu, mai apoi Haret, nu putea înlocui necesitatea organicã a unei proprii actiuni si organizãri a însãsi tãrãnimei, interesate direct la soarta ei. Aceasta este functia care-si cautã organul si organul nu putea fi altul în viata politicã decât Partidul Tãrãnesc sau cum se zicea, pe atunci, Partida Tãrãneascã.
Felul cum avea sã ia viatã acest organ depindea de puterea proprie a acestei clase (mai precis de constiinta ei), despre propriile interese si forte, precum si de rezistenta ce avea sã întâmpine pe cale. În vremea lui Dobrescu-Arges, constiinta tãrãneascã era mult mai slabã decât azi. De aceea, el s-a rezemat mai putin pe mase, mai mult pe intelectualii satelor, învãtãtori si preoti, precum si pe tãranii mai rãsãriti, cu drept de vot direct, la Colegiul al III-lea. N-a încetat o clipã însã de a face tot ce se putea pentru luminarea clasei tãrãnesti, în care scop a întemeiat o tipografie si o gazetã specialã la Musãtesti-Arges.
În ce priveste rezistenta, evident iarãsi ea era mult mai puternicã atunci când puterea politicã era total în mâna clasei stãpânitoare a marilor proprietari de pãmânt si bãnci, cu cele douã ale ei partide: Partidul Liberal (oxidat oarecum în noile teorii moderne occidentale) si Partidul Conservator (în care se reactiona mai efectiv si mai fãtis traditia nationalã).
A fost mult mai usor pentru tãrãnime sã se miste politiceste dupã 1918, când fiii ei constatarã pe front cã, în realitate, ei sunt puterea tãrii, când vãzuserã putregaiul si incapacitatea falitã a clasei cârmuitoare si când pe sub ochii lor trecurã pe rând o situatie mai înfloritoare în vecina noastrã Bulgaria (1913), o situatie economico-culturalã superioarã la fratii lor din Ardeal, apoi altele si mai înfloritoare în tãrile pe unde, parte din ei, fuseserã prizonieri si când, în fine, trecuse pe sub ochii lor si pe sub nasul asupritorilor lor spectrul revolutiei ruse.
Altã constiintã la bazã, altã rezistentã în cale si cu altã armã de apãrare: votul universal, pe care, în fine, ultimii în Europa îl câstigarã prin rãzboi si tãranii români.
Marele si nepieritorul merit al lui Dobrescu-Arges este cã a avut intuitia si forta de a vedea si a se porni în miscare pe liniile tãrãnismului, al cãrui pionier si pãrinte este.
Inteligent, începându-si cultura în Seminarul de la Curtea de Arges, desãvârsind-o si perfectionând-o continuu singur, cunoscând si trãind însusi viata tãrãneascã, înzestrat cu o vointã si cu o putere de muncã exceptionale, cu un curaj rar si cu un talent de vorbã si scris înnãscut si mereu cultivat, C. Dobrescu-Arges a stiut sã insufle spiritul sãu unei generatii întregi de învãtãtori, preoti si tãrani fruntasi si sã creeze miscarea tãrãneascã în politica tãrii, în împrejurãrile cele mai vitrege.
Miscarea pornitã de Constantin Dobrescu-Arges avea sã fie curând înãbusitã prin Partidul Liberal, ca primejdioasã statului, fireste statului sub forma sa oligarhicã de atunci. Dar avea sã renascã mai târziu, în conditii mai prielnice si prin colaborarea cu fratii din provinciile eliberate, cu acelasi spirit si aceleasi tendinte: valorificarea energiei tãrãnesti în gospodãria materialã a statului român si reconstructia acestui stat pe temeliile sale firesti, de stat tãrãnesc.

Reprodus din revista Tãrãnismul,
nr. 44-45, din octombrie 1933.
Articolul a apãrut cu ocazia dezvelirii la Curtea de Arges, la data de 26 octombrie 1933, a statuii lui Constantin Dobrescu-Arges.

Pagina: [Precedentã] - 1 - 2 - 3 - 4 - 5 - 6 - 7 - 8 - 9 - 10 - 11 - 12 - 13 - 14 - 15 - 16 - 17 - 18 - 19 - 20 - 21 - 22 - 23 - 24 - [Urmãtoare]

Constantin Dobrescu-Arges La comemorarea a 100 de ani de la moartea sa Anul acesta, în ziua de 10 decembrie, se împlineste un veac de la trecerea în nefiintã a celui care a fost CONSTANTIN DOBRESCU-ARGES, învãtãtor, gazetar, initiator si organizator al vietii sociale si culturale în satul argesean, deputat în Parlamentul României si militant activ pentru apãrarea drepturilor tãrãnimii. În toate aceste onorante posturi, el a servit cu generozitate si devotament consãtenii, Argesul natal si patria. C. Dobrescu-Arges s-a nãscut la data de 28 iunie 1856, într-un minunat sat de la poale de munte de pe Valea Vâlsanului, în Musãtestii de Arges. Tatãl sãu era preot, iar mama sa casnicã. Copilul a crescut si s-a format într-un climat cald, de oameni buni, cinstiti, harnici si cu credintã întru Cel-de-Sus, cu mândria sincerã fatã de istoria localã, de ilustrii sãi înaintasi, între care s-au numãrat, pe filiatie maternã, Nicolae Popescu, strãbunic, grãmãticul Episcopului Ilarion al Argesului, care a lucrat la cancelaria diplomaticã a lui Tudor Vladimirescu; revolutionarii pasoptisti Toma Popescu, bunic, prieten si om de tainã al lui Nicolae Bãlcescu, si Popa Dincã, unchi. Fiind primul copil si singurul bãiat din cele opt vlãstare ale preotului Ion Dobrescu, cunoscut în sat sub numele de Popa Nitã, acesta a primit la botez numele de Constantin, care este, deopotrivã, si nume de domn, si de sfânt. La vârsta înaltelor sale responsabilitãti sociale, îsi va adãuga la acest nume, din proprie initiativã, si cel de Arges. Încã de când era de-o schioapã, fiul preotului din Musãtesti a simtit chemarea cãtre învãtãturã, urmând prima clasã primarã în satul natal cu unchiul sãu Niculãitã Popescu, fiul lui Popa Dincã. Si-a continuat studiile primare la Curtea de Arges, cele gimnaziale la Pitesti, a urmat Seminarul Teologic de la Curtea de Arges, pentru ca, mult mai târziu, la vârsta deplinei sale maturitãti, sã studieze în strãinãtate, la recunoscuta Universitate Liberã din Bruxelles, de unde se va întoarce acasã cu diploma de doctor în Drept. Dar pânã atunci va fi atras, ca de un puternic magnet, mai mult de munca de învãtãtor de scoalã sãteascã decât de preotie, în ciuda insistentelor calde ale bunului sãu tatã de a-l convinge si a-l determina sã slujeascã, asemenea lui, în Sfintele Altare. Dupã numai câtiva ani de slujitor al învãtãmântului sãtesc, Dobrescu-Arges va simti chemarea cuvântului scris, adicã a gazetãriei si a publicãrii de cãrti pentru luminarea constiintelor consãtenilor sãi, ca o încununare fericitã a implicãrii sale în viata socialã si culturalã de la sate, bogatã si purã în formele ei de manifestare. Îsi va servi dupã aceea obstea, pe fratii sãi tãrani de pe plaiurile Vâlsanului, ale Argesului si ale tãrii, cu sinceritate, cu credintã si cu înaltã mândie patrioticã, în cel mai înalt forum legislativ al României, în Parlament, convins fiind cã numai implicându-se în viata politicã va putea fi de ajutor tãrãnimii argesene si nu numai acesteia. Într-o perioadã de timp relativ scurtã, C. Dobrescu-Arges a devenit exponentul si slujitorul cel mai autorizat al tãrãnimii argesene sau - asa cum inspirat si frumos avea sã-l caracterizeze Al. Valescu, prietenul si cumnatul sãu, într-ale sale Însemnãri si amintiri - „un strãlucit Apostol al tãrãnimii argesene“. Despre viata si activitatea lui C. Dobrescu-Arges, acest personaj interesant si complex, unicat în felul sãu pe plaiurile Basarabilor, s-a scris pânã acum foarte putin atât pe plan local, cât si national, fapt aproape de neînteles fatã de personalitatea si valoarea sa, cu toate cã numele sãu figureazã la loc de cinste atât în unele lucrãri de istorie si de culturã referitoare la aspectele esentiale ale vietii scolãresti si culturale a satelor argesene din secolul al XIX-lea, cât si în mai multe dictionare, inclusiv în unele enciclopedii. Tinând seama de acest fapt, dar în special de ceea ce a reprezentat în epoca datã strãlucitul fiu al localitãtii Musãtesti pentru scoala sãteascã româneascã, pentru gazetãria sãteascã incipientã si deschizãtoare de noi orizonturi din vremea sa, în sfârsit de bogata si originala sa activitate culturalã desfãsuratã în localitatea natalã, în satele argesene sau în alte localitãti, ori de rolul jucat de C. Dobrescu-Arges în Parlamentul României, acum, la împlinirea unui veac de la moartea sa, câtiva fii ai Argesului s-au hotãrât sã-si uneascã gândurile, condeiele si chiar o brumã cât de micã de bani spre a întocmi si publica lucrarea Oameni care au fost - CONSTANTIN DOBRESCU-ARGES. În munca de documentare în vederea întocmirii cãrtii, timp în care s-a citit aproape tot ceea ce s-a scris în presa si literatura istoricã româneascã despre C. Dobrescu-Arges, autorii articolului de fatã au avut marea si plãcuta surprizã sã descopere în douã bine cunoscute ziare din secolul trecut un articol semnat de poetul si scriitorul Tudor Arghezi dedicat Apostolului tãrãnimii argesene si un altul scris de învãtãtorul si omul politic Ion Mihalache, închinat aceluiasi personaj. În ambele articole, C. Dobrescu-Arges este evocat si elogiat prin ceea ce a avut el mai curat, mai frumos si mai reprezentativ. Scriiturile respective se constituie în evidente schite de portret sau în mari biografii ale ilustrului fiu al comunei argesene Musãtesti si ele pot fi considerate, în zilele noastre, autentice documente literare si istorice. Având în vedere faptul cã materialele semnate de Tudor Arghezi si Ion Mihalache în coloanele a douã ziare din secolul trecut n-au mai fost puse în luminã, în mass-media, de mai bine de o jumãtate de veac, ne-am decis sã le oferim noi spre publicare in extenso, în revista de culturã Arges, cu prilejul comemorãrii unui secol de la disparitia lui C. Dobrescu-Arges. Gen. (r) dr. Florian TUCÃ, ing. Ionel CRISTESCU Efemeride: Dobrescu-Arges Tudor Arghezi Dacã am spune cã l-am cunoscut, ochi în ochi si fatã cãtre fatã, cititorul de dupã rãzboi ar fi ispitit sã creadã cã exagerãm. Într-adevãr, nu s-a mai vorbit si scris nimic despre Dobrescu-Arges de foarte multã vreme, iar pãmântul ridicat de rãzboi peste milioanele de luptãtori a înmormântat si lupta, si numele lui. Sunt numai vreo treizeci de ani de când acest bãrbat inteligent, frumos si ardent locuia în strada Stirbei Vodã, retras cu amãrãciune dintre colinele Argesului si urmãrit de haite pânã în Bucuresti. Casa în care locuia dezamãgit si mârsav, cum îi zice Argesul omului scârbit si dezolat, Dobrescu-Arges, era cu cerdac pe prispã si cu peticul ei de grãdinã dinainte, la trotuar, situatã între actuala stradã Luigi Cazavilan si Popa Tatu. Bãietandrul care s-a dus sã-l vadã dupã refugiul sãu din judetul de munte în Capitalã a rãmas impresionat de zveltetea tãrãncii tinere argesence a cãminului. Era sau ultima sotie sau cel din urmã roman al inimii lui Dobrescu, care în ce priveste dragostea a haiducit ca un rãpitor. Ochiul cu fulgere si mustatã turcanã îi deschideau, ca unui pasionat si în intelect si în sânge, simpatii subite, care mergeau în politicã pânã la urã si în viatã pânã la abandonare de sine. Personalitatea magneticã a lui Dobrescu-Arges a cucerit tãrãnimea din judetul Descãlecãtorului si a legat-o de el. Era o tãrãnime deosebitã, tãrãnimea din Arges. Dintre toti pictorii, artistul care a vãzut mai bine expresia galicã sau saxonã a oamenilor lui Negru-Vodã este dl. Camil Ressu. Oameni independenti si fãrã frica de rob a sãteanului de baltã si aristocrati, întãriti cu titluri scrise pe piei domnesti, argesenii au fost sedusi de doctrinele cu tendinte simil-anarhice ale lui Dobrescu-Arges, tânãr si focos, întors din Belgia, de la studii, cam pe timpul când fãcea carierã în tinuturile franceze, englezesti si italiene, principiul reprezentat printre gânditori de valoarea unui Elisse Reclus, cã înainte de a încerca o reclãdire socialã trebuie devastat si redus la neant trecutul întreg. Cine trãieste mai de mult îsi aminteste bine cã anarhismul bântuia Europa dinaintea rãzboiului atât de intens încât guvernele se pregãteau sã acorde anarhistilor o extrateritorialitate internationalã si deportarea lor, a tuturor, într-o insulã din Mediterana, unde mai stãruia fantoma lui Bonaparte. Reprodus din ziarul Dimineata din 14 octombrie 1933 Constantin Dobrescu-Arges, întemeietorul Partidului Tãrãnesc Ion Mihalache N-am cunoscut pe Dobrescu-Arges. În 1903, când a murit la Musãtesti, îmi fãceam stagiul militar la Câmpulung. Auzisem despre el, puseserãm în gând, câtiva învãtãtori soldati, sã mergem pe jos, sã-l vedem bolnav, si am primit vestea cã a murit. Nu citisem nimic, nu-mi amintesc sã fi citit ceva din scrierile si discursurile lui când, în cursul aceluiasi an de stagiu militar, mai multi învãtãtori si tineri intelectuali (soldati) au fãcut un fel de comitet secret care sã se ocupe cu studiul problemelor tãrãnesti si ai cãror membri s-au legat sã lupte pentru ideea partidului tãrãnesc, dupã terminarea stagiului militar. Spre rusinea mea, trebuie sã mãrturisesc cã tocmai în vremea din urmã de tot am putut ceti o parte din bogata si risipita activitate publicisticã si parlamentarã a lui Dobrescu-Arges. N-am rãmas deloc surprins constatând cã miscarea tãrãneascã, asa cum o simteam în 1903, o concepeam în scris de articole din Vremea Nouã prin 1910-1912 si cum ea s-a dezvoltat ca o tortã organicã eliberatã în transeele anilor 1916-1918, se gãseste pe aceeasi linie cu miscarea lui Dobrescu-Arges, începutã acum 30 de ani. Legea biologicã a lui Lamark, functia creeazã organul, se verificã o datã mai mult în aplicarea ei si la viata socialã. Functia organicã era nevoia de viatã proprie si realã a clasei tãrãnesti în complexul de stat, atât în ce priveste traiul moral (libertate, culturã, administratie etc.), cât si în ce priveste traiul material (pãmânt, impozite, credite etc.). Functia organicã mai era nevoia de stat, de o dezvoltare pe baza realitãtilor sociale si economice ale tãrii, nu pe imitatii din strãinãtate, care permiteau tinerimei entuziaste, întoarse de la Paris, sã practice liberalismul cel mai înaintat la Bucuresti si, în acelasi timp, sã exercite robia traditionalã asupra tãranilor, pe mosiile lor de la tarã. Filantropia politicã a unor mari oameni, cum au fost Cuza, Kogãlniceanu, mai apoi Haret, nu putea înlocui necesitatea organicã a unei proprii actiuni si organizãri a însãsi tãrãnimei, interesate direct la soarta ei. Aceasta este functia care-si cautã organul si organul nu putea fi altul în viata politicã decât Partidul Tãrãnesc sau cum se zicea, pe atunci, Partida Tãrãneascã. Felul cum avea sã ia viatã acest organ depindea de puterea proprie a acestei clase (mai precis de constiinta ei), despre propriile interese si forte, precum si de rezistenta ce avea sã întâmpine pe cale. În vremea lui Dobrescu-Arges, constiinta tãrãneascã era mult mai slabã decât azi. De aceea, el s-a rezemat mai putin pe mase, mai mult pe intelectualii satelor, învãtãtori si preoti, precum si pe tãranii mai rãsãriti, cu drept de vot direct, la Colegiul al III-lea. N-a încetat o clipã însã de a face tot ce se putea pentru luminarea clasei tãrãnesti, în care scop a întemeiat o tipografie si o gazetã specialã la Musãtesti-Arges. În ce priveste rezistenta, evident iarãsi ea era mult mai puternicã atunci când puterea politicã era total în mâna clasei stãpânitoare a marilor proprietari de pãmânt si bãnci, cu cele douã ale ei partide: Partidul Liberal (oxidat oarecum în noile teorii moderne occidentale) si Partidul Conservator (în care se reactiona mai efectiv si mai fãtis traditia nationalã). A fost mult mai usor pentru tãrãnime sã se miste politiceste dupã 1918, când fiii ei constatarã pe front cã, în realitate, ei sunt puterea tãrii, când vãzuserã putregaiul si incapacitatea falitã a clasei cârmuitoare si când pe sub ochii lor trecurã pe rând o situatie mai înfloritoare în vecina noastrã Bulgaria (1913), o situatie economico-culturalã superioarã la fratii lor din Ardeal, apoi altele si mai înfloritoare în tãrile pe unde, parte din ei, fuseserã prizonieri si când, în fine, trecuse pe sub ochii lor si pe sub nasul asupritorilor lor spectrul revolutiei ruse. Altã constiintã la bazã, altã rezistentã în cale si cu altã armã de apãrare: votul universal, pe care, în fine, ultimii în Europa îl câstigarã prin rãzboi si tãranii români. Marele si nepieritorul merit al lui Dobrescu-Arges este cã a avut intuitia si forta de a vedea si a se porni în miscare pe liniile tãrãnismului, al cãrui pionier si pãrinte este. Inteligent, începându-si cultura în Seminarul de la Curtea de Arges, desãvârsind-o si perfectionând-o continuu singur, cunoscând si trãind însusi viata tãrãneascã, înzestrat cu o vointã si cu o putere de muncã exceptionale, cu un curaj rar si cu un talent de vorbã si scris înnãscut si mereu cultivat, C. Dobrescu-Arges a stiut sã insufle spiritul sãu unei generatii întregi de învãtãtori, preoti si tãrani fruntasi si sã creeze miscarea tãrãneascã în politica tãrii, în împrejurãrile cele mai vitrege. Miscarea pornitã de Constantin Dobrescu-Arges avea sã fie curând înãbusitã prin Partidul Liberal, ca primejdioasã statului, fireste statului sub forma sa oligarhicã de atunci. Dar avea sã renascã mai târziu, în conditii mai prielnice si prin colaborarea cu fratii din provinciile eliberate, cu acelasi spirit si aceleasi tendinte: valorificarea energiei tãrãnesti în gospodãria materialã a statului român si reconstructia acestui stat pe temeliile sale firesti, de stat tãrãnesc. Reprodus din revista Tãrãnismul, nr. 44-45, din octombrie 1933. Articolul a apãrut cu ocazia dezvelirii la Curtea de Arges, la data de 26 octombrie 1933, a statuii lui Constantin Dobrescu-Arges.