Nu credeam să-nvăt a muri vreodată...

„...Poezia este o lacrimă care plânge“

De ce scriu? Pentru că... poezia este o lacrimă care plânge cu ochi! În ce cred? Cred în forta cuvântului românesc, care dă un sens realului. Asa îsi mărturisea Nichita Stănescu profesiunea de credintă, în 1983, răspunzând unor întrebări puse de Revista de istorie si teorie literară.

Cine a fost Nichita Stănescu?

Născut la Ploiesti, într-un cartier care se numea Mahalaua sârbească, Nini era un copil tandru, afectuos, grijuliu cu cei din jur, rebel si revolutiv, talentat la desen si sculptură, pasionat de muzică, dar atras si de fotbal, de turcă, de jocurile năzdrăvane la care lua parte cu mare însufletire.
Mama, Tatiana Stănescu, îsi aminteste că băiatul ei era foarte visător, emotiv, vesel, desi ascundea deseori o tristete interioară, că plângea când asculta Trei, doamne, si toti trei, El-Zorab, Puiul.
Pasiunea pentru artă, istorie si pentru literatură mai ales l-a stăpânit din copilărie si adolescentă, încercând să creeze chiar de la cinci ani. Abia iesit din copilărie, în anii de liceu dobândeste înfătisare de „înger rebel”, cu care va fi cunoscut mai târziu în viata literară. Acum se simte tot mai atras de mestesugul versificatiei, în tainele căreia pătrunde tot mai mult. Plecat la studiu, în Capitală, va păstra în suflet imaginea orasului natal care, pentru el, a fost izvorul cu apă vie a râsu-plânsului.
Râsu’:
Merg si toate lucrurile dau din aripi...
Plânsu’:
Dati aripi miscătoarelor, ascutitelor stele...
Peste ani, într-o monografie a personalitătilor ploiestene scrisă de Sevastos, Nini notează pe pagina consacrată lui I.L. Caragiale:
„Caragiale, Caragiale,
Dacă nu erai matale,
Rămâneam tot haimanale.”
Pentru noi, colegii de facultate, Nini era un tânăr plin de farmec, exuberant, deschis, generos. Era frumos „ca umbra unei idei”. Căsătorit, în anul I, cu o colegă de grupă, Magdalena Petrescu, ploiesteancă si ea, Nichita venea des la „Pache”, căminul de fete unde ea continua să locuiască, pe atunci neexistând cămine pentru studentii căsătoriti.
Într-una din zile, când mergeam în grup spre cantina de la Matei Voievod, el se apropie de mine si mă îndeamnă să ascult o poezie publicată în Gazeta literară. Era Moartea căprioarei, de Nicolae Labis. Citea cu vocea-i inconfundabilă, din ce în ce mai uimit, mai emotionat, accentuând finalul: „Mănânc si plâng. Mănânc!” Părea fascinat, în fata lui deschizându-se, parcă, portile infinitului. În 1956, în amfiteatrul Odobescu avea să-l asculte pe autor citind această poezie, cu sentimentul sfâsietor că acesta era de neatins.
„Cât a trăit el, n-am publicat nici un vers”, declara cu sinceritate si cu admiratie pentru mentorul său.
În ultimul an de facultate se logodeste cu Doina Ciurea, noua colegă venită de la Scoala de literatură Mihai Eminescu, aureolată de legenda prieteniei sale cu Labis. Ea îi va inspira multe din creatiile erotice. Iată una dintre ele:
Către Doina
Blestemata risipă a pietrei ce esti!
Ah, tu Cosânzeano îti dau arcul si săgeata ca să mă nimeresti alean din alean
Aleano, să mă spăl pe ochi cu pletele tale, timpanul are ceruri ovale
Pastele cu ouă, unul cel mai mult cu un nouă.
Anii au trecut si o dată cu ei si adolescenta noastră, cei mai multi risipindu-ne în toate colturile tării. Dar peste 20 de ani ne-am revăzut în acelasi bătrân si totusi tânăr amfiteatru Odobescu, plin de amintirile atâtor generatii care i-au trecut pragul. În centrul atentiei a fost, desigur, nu studentul Nini Stănescu, ci renumitul poet Nichita Stănescu, pentru care fostii colegi aveau cuvinte de laudă, de entuziasm pentru biruintele lui. Poate nu întâmplător si-a ales numele poetic Nichita, o variantă a formei daco-latine Nicetas, care înseamnă biruitor.
Când cineva i-a sugerat să aleagă, pentru a fi incluse în programa scolară, alte poezii decât cele existente în manuale, Nichita, cu modestia-i cunoscută si cu pretuirea pentru ceilalti confrati, a declarat că el ar recomanda, deocamdată, dintre contemporani, pentru a fi studiati, pe Bogza, Stancu, Preda, Labis.
Cu adânc respect s-a înclinat în fata venerabilului academician Iorgu Iordan, prezent la revederea noastră, amintindu-si că, în anul al III-lea, era să cadă la examenul de limbă română contemporană. Duioase si nostalgice amintiri! Se adresa prietenilor cu apelativul „Bătrâne” cu respect si duiosie, cum ziceau Brâncusi „Nepoate” si Creangă „Bădie”.
Cei apropiati erau îngrijorati de starea sănătătii poetului, care, din ce în ce mai bolnav, continua să se dăruiască entuziast si total unor activităti intelectuale fără egal. În septembrie 1977, 53 de prieteni ai lui si ai poeziei sale îi trimit o scrisoare plină de afectiune, rugându-l cu întreaga lor fiintă să-si îngrijească sănătatea si să urmeze sfaturile medicilor. Iată câteva nume: Fănus Neagu, Laurentiu Fulga, Gh. Tomozei, N. Breban, M. Dinescu, D.R. Popescu, Cezar Baltag, N. Velea, Ion Băiesu.
La revederea din 1987, Nichita n-a mai răspuns la apel, însă spiritul lui se simtea prezent chiar din holul facultătii unde te întâmpinau tineri studenti care, întrebând dacă esti din promotia lui Nichita Stănescu, te conduceau în amfiteatrul Odobescu.
Ca si Labis, Nichita s-a stins într-un decembrie „răscolit de zăpezi”, cum atât de tulburător spunea Fănus Neagu. „Jertfa literelor române de după război - continuă prozatorul referindu-se la cei doi - se îngemănează astăzi în timpul unui singur simbol, al ninsorilor arzând, al fulgerului despicându-se pe trei brate ale Dunării ca să lumineze drumul păsărilor care vin si vor veni mereu întru slăvirea eternitătii pământului românesc.”
S-au scris si se scriu numeroase pagini, studii despre Nichita Stănescu, unele elogioase, altele malitioase, din toate conturându-se, însă, personalitatea lui uriasă. Multi l-au admirat, l-au idolatrizat, mai ales tinerii, altii, mai putini, poate invidiindu-l, nereusind să-l înteleagă sau să-l ajungă, l-au denigrat. Nichita rămâne, cât vor dăinui literele românesti, pe soclul lui de geniu, alături de marile genii ale neamului, pe care le-a venerat întotdeauna. Avea un cult pentru Eminescu, obsedat fiind de Luceafărul si de Odă (în metrul antic), din care recita, fermecat, întruna:
Nu credeam să-nvăt a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăsurat în manta-mi,
Ochii mei înăltam visători la steaua
Singurătătii.
La 31 martie 1983, când împlineste 50 de ani, îi compune o dedicatie lui Mihai Eminescu, fericit că aniversarea lui coincide cu aniversarea poemului Luceafărul. „Acum, când am izbutit să dau ocol cu pământul rostogolitor de 50 de ori soarelui căzător, spre constelatia lirei, dedic aniversarea vietii mele aniversării poemului Luceafărul, ce a răsărit acum o sută de rostogoliri ale pământului în jurul soarelui si, fix, ne luminează încă.“
Adresându-se cititorilor, compatriotilor, Nichita Stănescu, într-o altă poezie, consacrată tot lui Mihai Eminescu, îi roagă:
Atâta să nu uitati: că el a fost om viu
viu,
pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitati,
că el a băut cu gura lui,
că avea piele
îmbrăcată în stofă.

Atât să nu uitati,
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină.

Atât să uitati! Numai atât,
că El a trăit
înaintea noastră...
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitati!
Începuturile activitătii poetice sunt legate si de meleagurile argesene, Nichita colaborând la revista Arges, în care a sustinut rubrica Amintiri din prezent. Ca supliment al revistei, îi apar trei plachete de versuri, Cinci degete (1969), O literă în oglindă (1972), I. Neculce: O samă de cuvinte asezate în chip de vers de către Nichita Stănescu (1973). Multi argeseni si-l amintesc, desigur, vorbind la aniversarea revistei din 1972.
După ce în 1975 primeste, la Viena, premiul Fundatiei Herder, în 1982 va fi omagiat de sârbi cu Cununa de aur, premiu international oferit de comitetul Festivalului International Serile de poezie de la Struga.
Rugat să vorbească, Nichita declară emotionat: „Mă simt ca împăratul din poveste care râde cu un ochi si plânge cu un ochi. Râd de fericire cu un ochi, că acest premiu, poate cel mai important premiu de poezie din lume, este o îndreptătire a muncii mele de peste 30 de ani, pentru sporirea si păstrarea frumusetilor limbii române. Plâng cu un ochi pentru că prin îndreptătirea care mi s-a făcut mie au fost omisi alti poeti la fel de talentati ca si mine“.
- Cine esti, de fapt, Nichita Stănescu, în această zi de sărbătoare, când literatura română primeste Cununa de aur?, e o întrebare la care poetul răspunde: „În acest moment sunt împuternicitul lui Eminescu, al lui Blaga, al lui T. Arghezi, al lui I. Barbu si al lui G. Bacovia. Am să caut să îndeplinesc întocmai si la timp indicatiile pe care mi le-au dat“.
Pentru Nichita, întotdeauna, poetul cu poezia în mână apără limba română, limba română fiind patria tuturor.
Uniunea Scriitorilor, reviste literare si de cultură, întreaga miscare literară îl sărbătoreste pe poet în 1983. La 27 martie, în cadrul Cenaclului Flacăra, în fata a mii de tineri, Nichita salută, victorios, viata, al cărei cântăret era. Omagiindu-l, tinerii consideră Adolescenti pe mare cel mai frumos poem care le-a fost dedicat.
Această mare e acoperită de adolescenti
Care învată mersul, pe valuri în picioare.
Pentru Nichita, tineretea e cea mai dorită vârstă a omului. Si-o doresc, în egală măsură, si copiii, si bătrânii. Puterea de a gândi si în cântec, a omului, îl face să poată fi un etern adolescent.
Profesorul si criticul Ov.S. Crohmălniceanu descoperă darul poetului de a trece prin toate ipostazele lirismului, putând „să fie solemn si sprintar, melancolic si nepăsător, ardent si glacial, jovial si oracular, abstract si senzual, savant si candid, rafinat si neîndemânatic, părând mereu că se joacă si atunci chiar când miza jocului era însăsi viata sa“.
Ca si Eminescu, pretuia folclorul, miturile românesti, convins că fără Miorita noi n-am fi fost niciodată poeti. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. Miorita este scoala tristetii nationale. Matricea. Matca. Regina. Miorita nu este un cântec de pierdere. Cine pierde asa cum a pierdut ciobanul Mioritei este înstăpânit în sufletul pământului pentru că noi toti ne-am născut pe pământ. Pentru că pământul este carnea strămosilor nostri si carnea strămosilor părintilor.
Nimic din ce e nobil omenesc nu i-a fost străin, după cum mărturiseste în A 11-a elegie:
A te sprijini pe propria ta tară
când, omule, esti singur, când esti bântuit
de neiubire
sau pur si simplu când iarna
se descompune si primăvara
îsi miscă spatiul sferic
asemenea inimii
din sine însăsi spre margini.
Imaginile, ca si mesajele, veneau dintr-o lume inaccesibilă nouă, dar i-a dezlegat „nodurile“ si i-a descifrat „semnele“.
Invocarea bucuriei, ca stare de spirit, e tulburătoare:
Vino tu, stare măreată a sufletului,
dezlegat de amintiri si de zborul îngerilor
protectori.
Acceptarea suprematiei limbajului reprezintă în viziunea lui Nichita salvarea artistului:
Supusii cuvântului, de verb mă rog
du-mă o dată din groaza vietii,
du-mă, du-mă
si nu mă mai pedepsi
si mie nu mă mai redă-mă!

Prof. Aretia FULGEANU

---