(…) Când am văzut prima dată o natură moartă de Braque, ce cu atâta dragoste a stiut să regăsească unitatea lucrurilor disparate, am înteles că o cheie este identică cu o carte si mi-am zis că, dacă pictorul nu ar avea halucinatii, dacă nu ar inventa forme care să-i justifice existenta, dacă nu ar trăi într-o atmosferă de miraje, dacă nu ar adăuga peisajului privirea lui, care răstoarnă si reface cromaticul, nu ar exista nimic din câte există în pictură.
Ca pictor, îmi doresc să mă păstrez, cu efort dacă este necesar, pe culmile uimirii, dincolo de bine, rău, sperantă, disperare, realitate sau aparentă, să fiu în inima misterului, uitând că totul se scufundă, uitând drama si logica disperării, uitând că mai privesc cerul, pe mine însumi, existenta mea uimitoare, independentă de spaime, uitând că sar fulgerător în nonsensul lucrurilor.
Nu stiu dacă merg înainte sau înapoi pe pământ! Stiu doar că cerul nu ne întristează numai, ne si înnebuneste, ne sfâsie… Dacă oamenii l-ar privi mai des în noaptea cu stele, fără lună, ar muri de disperare si umilintă…
Cândva, gândeam că logica apartine nebunilor, adevărul înteleptilor, iar mirajul ascetilor, care îsi retrag din circulatie capitalul, ca să-l depună spre evaluare în cer, acolo unde comorile sunt în deplină sigurantă si inalterabile. Revin pe pământ si spun că viata asta e vie; uitarea se asază însă mereu peste stratul viu al clipei. Nu mai este nimic si de aceea este totul… a mai trecut o zi, dar va începe alta… ochii privesc simplu, imaginează; dreptunghi rosu înseamnă miscare sau alungirea unui pătrat; cercul înseamnă miscarea unui punct în jurul altui punct. La fel în muzică, legea contrapunctului bachian determină miscarea dinspre un început spre alt început…
În fiecare zi citesc aceeasi carte. Sunt plin de geometrie si sunt mai aproape de infinit ca niciodată. Uneori, gustul cafelei este acelasi, tigara – acelasi filtru, iar lumea bârfeste de cum se trezeste. Totul mi se pare bizar si banal în acelasi timp. Stau linistit în fata pânzei albe si gândesc infinitul si tot ce se poate spune despre o lume minunată „de alb“. Alcătuiesc ritmurile culorii pe paleta albă, mai albă decât pânza, si pornesc mereu mai departe, mereu mai aproape… Aproape sfârsit, aproape început, niciodată ca ziua de azi, căci mai mult decât atât nu-ti poate oferi prezentul, „cub“ tăcut ce se transformă imediat în ziua de mâine. Te întorci în fiecare dimineată la adevărul tău, visezi concret sau – de ce nu? – ca un „măr“ care arde în dimineti de lumină si realizezi că haosul trăieste în noi si că de el trebuie să te feresti. Atunci spun: „Îmi este dor să nu-mi mai fie dor de tine!“
Finit si infinit. Omul sădeste în fiinta sa amarul venin; plânge împreună cu îngerii, căutând albul din fata negrului, străbătând drumul de la finit la infinit… Parcurgem cu sufletul momentele frumosului artistic si aceasta ne emotionează, dar, obositi fiind, nu mai avem forta necesară să devenim mistici si cosmici. Si obositi rămânem, si tristi într-o muzică fără sunete… Si când te gândesti că pictorul, doar el, a putut să vadă culorile… si asta e un pic de finit în infinit.
Libertatea si iubirea. Am fost învătati că până si iubirea trebuie să fie o problemă a mintii. Asta nu! Iubirea apartine inimii, însă omenirea a reusit să o ignore si să se ignore astfel, tocmai pentru că nu este logică, ratională. Or, mintea a fost educată că tot ce este ilogic e gresit. Că numai lucrurile logice sunt corecte. Mintea este bună atunci când este vorba de bani, de ambitii; nu ne e de nici un folos în relatie cu iubirea. Banii, dorinta, ambitia nu fac parte din aceeasi categorie cu iubirea. Iubirea are alte izvoare în fiinta noastră. Ea se găseste într-un spatiu lipsit de orice contradictie si, dincolo de ea, începe tăcerea, încep delirul si absolutul ei. Vorbele devin tăcute, neputincioase, absolutul amuteste. Sfârsitul nu este uneori decât un nou început. Tăcerea nu se opreste la un aspect sau altul. Ea acoperă totul. Este forma superioară a vorbirii. Iubirea dăruieste libertate; asa ajungi, într-o bună zi, la convingerea că si în închisoare poti afla o viată de o bogătie nemăsurată. Un om era întemnitat. Avea mereu crize, iar când era prea surescitat, plângea. Într-o zi a încercat să se sinucidă. Viata lui era tristă. Toate impresiile se reduceau la prietenia cu un păianjen si la un copăcel ce-i crestea sub fereastră. Iată o nouă plastică a libertătii, libertate pe care nu ti-o pot lua nimeni si nimic pe lumea asta.
De ce îmi complic viata? A-ti complica viata (să consumi adică droguri spirituale) nu înseamnă să ti-o distrugi, ci să ti-o recreezi. Am oroare de „întelepti“, am oroare de „eruditi“. Îmi complic viata pentru a o face mai intensă si totul pe cheltuiala mea. Sunt o fiintă complicată, care ia totul în tragic. Pictura pare să fie „scrânteala“ mea. Important pentru pictorul care sunt este să mi se uite numele atunci când mi se priveste opera. Trebuie să ascund însă emotia si, ajuns într-un punct de haos, să încerc să cred în existenta vietii de apoi, pictată din pulberea mea, care te-ar îmbrătisa cu bratele frumoasei Venus din Millo sau, în fine, te-ar auzi cu surzenia lui Beethoven si atunci Trecutul întreg se va preschimba în Prezent…