Ilie Vodãian
În Triunghi de varã, Ilie Vodãian continuã, în linii mari, experienta liricã din Schimbul de noapte, volum a cãrui originalitate a atras imediat atentia „specialistilor” interesati de noua miscare politicã. Cea de-a doua carte a lui Ilie Vodãian este mai limpede si mai unitarã în ceea ce priveste tematica si tonalitatea liricã. Între aspectele determinante ale discursului sãu poetic se numãrã, într-o ordine aleatorie, energia si prospetimea expresiei, alternanta liricului si a epicului, apetenta pentru descriptivism si surprinzãtoarele alunecãri din planul obiectiv în cel fantezist, stiinta de a fabula si chiar de a teatraliza pe tãrâmul poeziei evocatoare si, în acelasi timp, reconstitutive, latenta dispozitie ludicã si deschiderea simultanã a discursului si, respectiv, sinceritatea autenticã de care depinde insinuarea elementului biografic în poezia sa. Aceste procedee asigurã, în fireasca lor convergentã, o modernitate temperatã si maturã scriiturii: o scriiturã sustinutã, în mod programatic, de un imaginar de extractie rural-arhaicã. Volumul Triunghi de varã se înscrie, prin cele mai frumoase poeme ale sale, în asa-numita varã a poeziei.
Mircea Bârsilã
Corabie
Nisipul alungã pustiul
spre rãcoarea dintr-o umbrã umbra zilei
din penumbra rãstignitã-n asfintit
peste margini tot mai strânse
freamãtul ierbii de mare
rãsãritã cu temei la stânã floarea mieilor
asteaptã lângã poarta larg deschisã
poate va intra o datã si berbecul
de pe cer
cum cad stelele în goluri
aparent nepãsãtoare o Corabie
din Delos
face cale-ntoarsã:
nici un val nu murmurã
iar fãpturile din port – descãrcând
la mirodenii fiecare cu-al sãu rost –
s-au ascuns într-o tãcere… si spre punte
trece vântul:
un apostol desemnat sã fie
martor la lectia de Înviere.
În abur
În abur de vin fiert –
al tãu cu scortisoarã al meu cu ienibahar –
tu îmbrãcatã în satin rosu
lustrele bolnave de icter si lumina lor
discretã privind cum desenam
cu piciorul paharului
pe fata de masã pictatã cu scrum.
Dincolo de ferestre: zãpada.
Zãpada cãdea peste altã lume
cu umbre troienite cãutând adãpost
sau alergând de colo-colo – câte oare
au (aveau) rost – prelung tu treceai înainte
eu veneam din urmã pe strãzi
pomi si arbusti înfloreau.
Sã ne dãm mâna cu el în recunoastere
umbla pe deasupra câte un corb.
Tu vedeai dinlãuntru peste ce vedeam
eu afarã.
Nu se întrevede
Plouã de luni în sir de-a rândul
peste întreg
pãmântul nu tine cont – plouã mãrunt –
si nu se întrevede nici o încetare pe cer
nu mai e lunã si nu mai e nici soare
prin ploaie
nu mai pica nici-un sfânt tãmãduitor
de ploi.
Orasele pe dealuri si satele
pe sesuri înoatã
ca fructele de mare noroiul
nu mai are rost
sau înteles si se întreabã ce fel de nori
sunt norii ãstia ce mustesc necontenit
si se frãmântã negãsind nici una din cele
patru zãri spre unde vor s-ajungã.
Ajungem în noiembrie si nu se întrevede
nici o încetare pânã nu vin corãbiile
obosite
sã ne cearã umbrelele
umbroase de prea mult mers pe mare.
O nouã lege guverneazã de acum încolo
în sens contrar cursurilor de ape si pentru
a prinde întelesul fiecãrei picãturi
prin preajma lor toti îsi încearcã norocul.
Plouã de luni în sir peste întreg pãmântul
uscat nu se mai aflã nici un loc
si nu e-ntâia datã când se dovedeste cum
ploaia este mai grea decât focul.
Aceastã poveste
Un atom este sistemul solar
evadat din abisul sublim
prin care mii de mii de generatii
de îngeri si fiare, insecte si flori,
pãduri si oceane, curcubeie si munti,
iubiri si orori, rãzboaie si sfinti
vietuim cum într-un strop de polen
galaxia înotând rotit si subtil
împreunã cu infinite surori
ce nu se ating
si peste tot stãpân este doar timpul
ce trece tiptil prin spatiul tot
condensat într-un nor si întreg universul
nu poate fi decât o lacrimã
cãzutã fãrã veste
din singurãtatea nemãrginitã
a Celui ce nu poate grãi
când a început si când se terminã
aceastã poveste.
Sânziene
În rochii lungi de argint
ni se aratã deseori
ce-i drept pentru putine clipe
întrucât doar dacã ne apropiem
de ele
se si prefac în câmp de sânziene
potrivite firii fiecãreia
si trupurile lor
asemuite limbilor de foc
ne atin calea în unele nopti
cu lunã plinã – de unde vin ele –
la marginea pãdurilor
înlemnite de venirea lor
pe unde trecem fãrã sã
întoarcem capul – de parcã am orbit!
Si toate râd si cântã-n urmã
trãgându-ne de umbrã
sã dansãm cu ele.
Unu si doi
Si cum nisipul duce în spate fiecare val
asa douã furnici duc pe grumaz
o parte dintr-o frunzã tot mai departe
de marea care se frãmântã
talaz dupã talaz cu palele de vânt
si matelotii din adâncuri privind
prin hublouri ovale în asteptarea
noastrã
nu-si amintesc sã fi cântat vreodatã
si pestii iar îi scotocesc de bani
prin buzunare
si beti de fericire se izbesc de prorã
asa cum corãbii corãbii corãbii
lovindu-se de stânci trezesc monstrii
cu vuiet letal din strãfunduri
si-n valuri passim se preface
Thalassa din noi
la fel cum îndoiala dintre unu si doi.
Prin înclinarea ei
La pândã stau sã nãvãleascã
norii cum semintiile barbare
gresesc aceia care spun cã-s visãtori
precum acoperisul ce sustine dealul
prin înclinarea lui spre râpã
o însinguratã vulpe asteptând
câteva dropii trimise de un uliu
sã le ofere gãzduire si rugul murului
cu colti pãzeste în desisul sãu
un cuib de pitpalacã scormonit
lângã fântâna fãrã ciuturã si fãrã lant
umplutã cu pietroaie
spitele lipsã de la roatã si nelipsitul
Crist petrece vremea tot pe cruce
incolor si obosit precum izvorul
tainic scos la luminã
de sub casa în podul cãreia mã tem
sã urc privind ce greu
sustine dealul prin înclinarea ei
si nu mai cere ajutor.
Acasã
Acasã la tine la voi la ei si la ele
colibe hanuri sau palate
acoperisul e rudã cu cerul
si pe la stresinile fiecãruia
– si implicit ale acoperisului meu –
în loc de clopotei sau cuci de tablã
viseazã lãstunii din ouã cum zboarã
pe sub curcubeu acasã la mine
iarna din pãdure în cãtun nu intrã lupi
pentru cã nici un localnic nu umblã
cu mascã
pe fatã si niciodatã cu afumãtor la stupi
si nimeni nu se urcã în salcâmi
ca sã culeagã
– în loc de flori – albine.
Port
Aproape în fiecare zi asa
cum o nãlucã eu mã strecor
în port printre hamali mereu neobositi
si astept la fel
ca marinarii de pe un vapor esuat
astept nemiscat într-o bodegã
ascuns dupã paharul cu vin rosu la ultima
masã si gândul
umblând bezmetic pe ape
sau mânat de la spate de vânt
chiar si din adãposturi când
mi-i închipui pe-ai mei cum se strãduiesc
din greu sã mã reconstruiascã din cãrãmizi
adunate de prin demolãri
si zilnic la aceeasi masã pe scaunul din fatã
Teama cã nu mai rezist de nu voi prinde
nici mâine glasul Sirenei
de pe vaporul nãuc din fantomaticul port.
Poeme din recentul volum Triunghi de varã, publicat la Editura Paralela 45
